Mărturia lui Andrei, licean trans: „Când am văzut că nici măcar psihologul nu mă acceptă, am început să am probleme mult mai mari cu depresia și cu gândurile sinucigașe”

Andrei (nume fictiv) este un adolescent care învață într-un liceu din București. A făcut școala generală într-un mic orășel din România în care, după cum a povestit pentru G4Media, „până și cei care păreau deschiși la minte” vedeau comunitatea LGBTQ ca fiind formată din oameni “bolnavi la cap”. Acolo a luat decizia de a urma liceul în București, cu speranța de a găsit mai mulți oameni care să îl accepte așa cum este. „Sî nu mai trebuiască să mă ascund”, după cum spune el.

Iată mai jos sentimentele și problemele cu care se confruntă un adolescent trans în societatea din România anului 2023. așa cum au fost ele povestite de Andrei.

NOTĂ: Pentru a proteja identitatea adolescentului din centrul acestei povești, am ales să folosim un nume fictiv.

Mai întâi, definirea termenilor, oferită de Andrei:

• identitate de gen = experiența individuală și conștientizată a genului, care poate să corespundă sau nu cu sexul atribuit la naștere. O persoană care se simte confortabil cu genul la care a fost încadrată la naștere este o persoană cisgender. O persoană trans este o persoană care nu se simte confortabil cu genul la care a fost încadrată la naștere.
• binding = aplatizarea pieptului cu materiale constrictoare

Școala din provincie

„În jurul clasei a șasea mi-am dat seama că sunt trans. Fiind înconjurat de oameni care nu puteau să aprecieze sau să accepte nimic considerat “diferit”, a trebuit să accept numeroase acte de hărțuire fizică și abuz verbal din partea colegilor de școală. Nu mi-am dezvăluit identitatea de gen niciunui profesor, deoarece până și cei care păreau deschiși la minte vedeau comunitatea LGBTQ ca fiind oameni “bolnavi la cap”.

Din 300-400 copii, câți eram în școală, cunoșteam doar 7 alți indivizi care nu se conformau cu norma impusă de mica societate în care trăiam, dintre care doar unul nu era cisgender. Din clasa mea, majoritatea colegilor s-au prefăcut că nu m-au auzit (atunci când le-am spus despre identitatea mea de gen), aproximativ 4 colegi mă bârfeau cu prietenii lor și aveau un comportament pasiv-agresiv, iar 4 colegi m-au acceptat. Mi-am restrâns cercul social la oamenii în care puteam avea încredere și cu majoritatea sunt încă prieten și astăzi.

M-am trezit la un moment dat că alte clase aflaseră de mine și devenisem un topic popular de conversație, chiar și între adulți și oameni în vârstă. Existau persoane care veneau la mine (eu nu le cunoșteam) și mă întrebau “Ești băiat sau fată?”. Creasem un personaj pe care să îl folosesc atunci când mi se adresa acea întrebare și răspundeam cu: “Sorin Șerban, încântat! Te cunosc de undeva?”. Nesatisfăcuți, plecau și renunțau să mă mai abordeze”.

Despre decizia de a urma liceul într-un oraș mai mare:

„Am vrut neapărat ca la liceu să plec în altă parte, să găsesc mai mulți oameni care să mă accepte așa cum sunt, să nu mai trebuiască să mă ascund”.

La liceu în București

„Mi-a fost teamă că și la București voi da peste aceeași problemă: oameni care nu mă vor accepta, mă vor hărțui și voi avea parte doar de discriminare. M-am introdus ca versiunea masculină a numelui dat la naștere și am folosit pronume și adjective masculine atunci când vorbeam despre mine. Nu a existat nicio confuzie până la prima oră de sport, când a trebuit să le explic fetelor de ce merg la ele în vestiar. Surprinzător, au primit vestea bine și nu au existat complicații. În scurt timp a trebuit să le explic și băieților unde merg să mă schimb la ora de sport, iar majoritatea au acceptat ideea, însă au existat colegi care m-au amenințat cu bătaia (măcar mi-au respectat pronumele) și încă există colegi care arată că au o problemă cu mine.

Încă nu le-am menționat nimic profesorilor, nu cred că pot avea încredere în ei, momentan. Am găsit multe persoane care fac parte din LGBTQ în școală, din clasele a 9-a, a 10-a și a 11-a și cu siguranță mă simt mult mai bine decât m-am simțit în gimnaziu”.

Discuția cu părinții

„Părinților le-am spus doar atunci când am fost 100% sigur de ceea ce sunt. Mama a spus că o fac doar pentru atenție, ca să am un fel de control asupra celorlalți, că am traume din copilărie pe care nu am știut să le gestionez mai bine de atât și că nu știe cum să abordeze situația. Câteodată îmi respectă identitatea de gen, alteori îmi spune să-mi iubesc corpul așa cum este, să nu mă mai mutilez (referindu-se la metodele sigure pe care le sugerez pentru binding) și că natura nu face greșeli sau că eu mi-am ales sexul dinainte să mă nasc (adică al doilea heterozom X).

Tata a crezut că mi se pare mai “șmecher” să fii băiat in societatea din prezent și mi-a ținut un lung discurs despre cum societatea are anumite așteptări de la bărbați, pe care nu le are și de la femei. La început mi-a respectat identitatea, însă în prezent o ignoră.

La un moment dat, m-am dus la psiholog în principal pentru gestionarea anxietății sociale, dar voiam să pot vorbi liber cu ea, așa că i-am spus că sunt trans. Nu m-a luat în seamă. Atunci când am văzut că nici măcar psihologa nu mă acceptă, am început să am probleme mult mai mari cu depresia și cu gândurile sinucigașe.

După 6 luni fără ședințe de terapie, mi-am revenit, relativ. În final, am decis să îmi petrec timpul doar în grupurile de persoane în care pot avea încredere că sunt acceptat așa cum sunt eu.

Familia joacă un rol foarte mare în dezvoltarea percepției copilului despre sine însuși, dacă copilul nu se simte acceptat de propria familie pot apărea complicații privind stima de sine și încrederea în sine, care ridică sensibilitatea la anxietate, depresie și crește riscul la suicid”.