Mărturia unui bărbat din Aiud, care s-a infectat cu COVID 19: Înainte de boală nu credeam nici eu în acest virus, mai ales că-mi ziceam „n-are cum să mi se-ntâmple tocmai mie”/ Prin ce a trecut după ce și-a îmbolnăvit familia

Lucian Domșa, din Aiud, s-a infectat cu coronavirus la Centrul de Dializă din Alba Iulia, unde era pacient. De acolo, și-a infectat familia, iar ca urmare, mama sa a murit.

Și-a adunat toată durerea și a pus-o într-o povestire, pe care a publicat-o pe contul său de Facebook. Tot acolo, publică periodic pasaje dintr-un roman la care lucrează. La cei 46 de ani ai săi, cele două lucrări sunt primele din viața sa de scriitor.

A acceptat să povestească pentru G4Media, experiența prin care a trecut.

”M-am infectat la Centrul de Dializă din Bărăbanț (cartier al orașului Alba Iulia n. red.). Habar n-am de la cine, oricum nu are nici o importanță. Am avut temperatură peste 38°, diaree și mi-am pierdut temporar gustul și mirosul. Am fost depistat pozitiv în urma testelor pe care mi le-au făcut la același Centru de Dializă în data de 04.04.2020.

Când am primit informația că am fost infectat cu Coronavirus mă aflam în mașină, cu soția și tatăl meu, mergeam la țară, la fosta casă a bunicilor, vroiam să punem arpagicul în grădină.

Am fost sunat de către un domn comisar de la Poliția Aiud, dânsul mi-a dat vestea. Practic ne-a întors din drum, n-am apucat s-ajungem în sat.

Detalii despre toată povestea mea le puteți găsi și în povestirea „Covidiții„. Am primit vestea cu calm, mă așteptam, având în vedere simptomele ce le-am avut anterior.

Înainte de această boală nu credeam nici eu în acest virus, mai ales că-mi ziceam (ca atâția alții) „n-are cum să mi se-ntâmple tocmai mie…”

Uite că, din peste 300 pacienți de la Centrul de Dializă din Bărăbanț, am fost infectați 11 pacienți, 3 sau 4 asistente și un medic, toți din aceeași tură…

Acum cred că e reală și că există, deși am amici care tot nu cred în existența virusului, chiar dacă eu și soția mea suntem exemple vii că există. Însă mintea umană e o mare necunoscută, probabil că, cei care nu cred nu vor crede până nu se vor infecta și ei la rândul lor…”

”Romanul online „Aneta” l-am început de anul trecut de prin septembrie-octombrie, acum trag tare să-l termin pentru ca să-l pot publica și tipări. Cartea e așteptată de mulți cititori, doar că, în perioada cu pandemia, cu decesul mamei mele, cu infecția mea și a soției, nu am mai scris, iar acum am de recuperat.

Scrisul e refugiul și pasiunea mea, sunt pensionar pe caz de invaliditate (fac dializă, sunt cardiac și diabetic insulino-dependent), în zilele în care nu merg la dializă mă ocup cu scrisul. Pentru carte am deja un editor care mă presează să termin cartea, am și ofertă din partea unei edituri.

Înainte nu am mai scris nimic, am avut un job care mi-a ocupat aproape tot timpul. Am 46 ani, nu mai muncesc, sunt căsătorit, am o fiică (vitregă) de 28 ani și o nepoțică, care împlinește în curând 3 anișori”.

Fragmente din povestirea Covidiții, pe care Lucian Domșa a scris-o, referindu-se la el la persoana a III-a:

”Acest text se bazează pe întâmplări care au avut loc în realitate. Mi-am luat libertatea să le descriu așa cum am simțit, vă rog să scuzați eventualele greșeli.

Fragment 1: ”Domnule, testul a ieșit pozitiv! Vă rog să vă întoarceți acasă în acest moment! Și să rămâneți acolo până ce veți fi contactat de către cineva!

Vestea a fost năucitoare, și-a amintit că sâmbătă dup-amiaza i-au fost recoltate probe pentru testul de Covid 19, laolaltă cu alți pacienți, la centrul unde făcea dializă de trei ori pe săptămână. Cum adică să fie pozitiv? Tocmai el? Nu se poate așa ceva, probabil că e o eroare, s-a mai întîmplat să se greșească rezultatele analizelor.

Dar dacă?… Nu, n-are cum, e o glumă, o încurcătură, sau… La Centrul de Dializă i s-a spus că rezultatele la acel test vor veni abia joia viitoare, așa că nu e adevărat, poate că nu e vorba de el, cu siguranță că au greșit cei de la Poliție.

Apoi și-a amintit că, cu câteva zile înainte a făcut febră, puțin peste 38 grade, dar n-a dat importanță mare acestui fleac, zicând că a fost doar o simplă răceală, doar soția lui a început să se panicheze și să se-ngrijoreze…”

Fragment 2: ”Abia spre seară a aflat că maică-sa a fost internată la Spitalul din Blaj, unde erau duși cei cu comorbidități, ceea ce era destul de bine, pentru că acolo ar trebui să fie îngrijită și ținută sub observație.

Ar fi dat el o fugă pân-acolo, cu mașina lui, să-i ducă telefonul mobil, să-l lase la intrarea-n spital, la portar, știind că n-are voie să intre înăuntru. I-a scris un mesaj acelui comisar de la Poliție, dați-mi voie să merg, nu avem cum să luăm legătura cu ea, trebuie să știm cum se simte și să vorbească cu noi cei de acasă, însă răspunsul omului a venit simplu și la obiect:
– Nu aveți voie, că nu e urgență, și în plus de asta nu aveți cum să i-l dați!
– Îl voi lăsa la portar, a insistat el, iar de la poarta spitalului cu siguranță că va ajunge-n salonul unde e internată.
– Din păcate nu e voie! i-a retezat comisarul orice elan, iar el și-a prins capul în mâini, supărat, ce mama dracului de ea viață, trăim în secolul vitezei, locuim în țara cu cea mai bună acoperire de internet 4G din toată Europa, și mama lui nu avea cum să comunice cu cei dragi, ceea ce nu constituia o urgență, de fapt era o problemă minoră, ce dacă e Paștele, va fi singură în noaptea de Înviere, a gândit el, deznădăjduit.

Târziu a realizat că mama lui îl are tot timpul pe Dumnezeu alături de ea, nefiind niciodată singură, dragostea ei pentru Cel de Sus nu putea fi exprimată în cuvinte și nici măsurată cu nici o unitate de măsură…”