Masterclass: Ce ne învață copiii despre management și leadership

Mergem la școală și apoi la job, la cursuri, training-uri și MBA-uri și învățăm despre organizare de resurse, analiză de date, politici organizaționale, luare de decizii, etc. Prindem rapid jargonul profesional și ne mișcăm cu lejeritate printre diverse concepte traduse în activitatea de zi cu zi. Este OK să fie așa, avem nevoie să învățăm formal, teoretic, dar și procedural și prin integrarea experiențelor (învățarea experiențială). Cum ar fi însă dacă am face un exercițiu din a reflecta și a identifica conexiuni între experiențe din zone diferite ale vieții noastre?

De pildă, oare ce ar putea învăța un manager /lider de la copiii lui?

Curiozitate și arta de a pune întrebări

Copiii nu se tem să arate că nu știu și chestionează totul, absolut totul (epuizant pentru noi, adulții): „Eu de ce nu am etichetă ca toate jucăriile de pluș?”, „De ce curge apa în jos și nu în sus?”, „De ce nu putem face școala în parc?” *

Curiozitatea și întrebările care ne schimbă perspectiva sunt esențiale pentru o companie care caută soluții, depășirea blocajelor sau inovație. Curiozitatea, spun studiile din neuroștiințe, stimulează puternic centrele de recompensă de la nivelul cerebral, încurajând comportamentul motivat și implicarea. Există vreo companie care să nu-și dorească asta?

(*toate întrebări reale adresate de copii)

Imaginație și visuri mari

Dacă nu îi creștem lipiți de device-uri electronice, copiii sunt adevărați guru ai imaginației: construiesc imperii din lego, descoperă lumi noi în liniile din palmă și pun în scenă povești mirobolante folosind drept recuzită niște papuci vechi și câteva perne. Toate sunt exemple de gândire divergentă; din păcate, pe măsură ce ne maturizăm, devenim tot mai captivi unor tipare rigide de gândire. Managerii intuitivi au înțeles asta și organizează sesiunile de brainstorming folosind jocul sau joaca drept pretext.

Copiii mai fac ceva foarte bine – nu se tem să viseze. Sigur, nu au soluțiile la îndemână, nu au toate răspunsurile, dar își doresc ceva („când o să fiu mare mă fac explorator”) și asta îi bucură și le dă energie. La fel, echipele unei companii au nevoie să se raporteze la ceva mai mare, dincolo de concretul imediat (Dream big!) care să îi țină cu mintea și inima deschise și implicate.

Cooperare și relații sociale

Psihologia evoluționistă vede cooperarea drept strategie adaptativă fundamentală pentru oameni, modelată de selecția naturală pentru a crește șansele de supraviețuire și succes ale individului și grupului. Mai simplu spus, acolo unde există cooperare, există încredere, coeziune și sprijin.

Copiii fac asta instinctiv, e suficient să-i privești atent într-un spațiu de joacă: se observă, se apropie unii de alții, găsesc rapid puncte în comun („și mie îmi plac gogoșile!!!! Extraordinar!”), intră și ies din interacțiuni în funcție de nevoile lor din acea clipă („parcă îmi vine să alerg, a, ia uite, mai aleargă un băiețel, ia să fug după el”), împart jucării și dulciuri, negociază atunci când e cazul, se împrietenesc, își unesc forțele, etc. În general, un copil pleacă de la premisa că ceilalți sunt OK și interesanți și vrea să interacționeze pentru un scop comun: să ne simțim bine împreună. E o lecție de care un lider are nevoie să-și reamintească și să o transmită oamenilor din echipele sale.

Articol scris de Cami Dumitru, Psiholog Clinician, Psihoterapeut și Trainer în cadrul Clinicii The Mind.