Miracolul finlandez: Cum a reușit țara scandinavă să reducă la jumătate rata sinuciderilor

Finlanda este adesea cunoscută ca fiind „cea mai fericită țară din lume”, dar înainte avea una dintre cele mai mari rate de sinucidere din lume. De la alcool la antidepresive, iată care sunt schimbările care au făcut diferența, scrie The Guardian

„Acum a murit”, a spus vocea mamei sale la telefon. Instantaneu, Jaakko Teittinen a știut că se întâmplase ceea ce se temea de ani de zile: fratele său mai mare, Tuomas, se sinucisese. Avea 33 de ani.

În stare de șoc, Jaakko a plecat de la serviciu pentru a se alătura mamei sale la Linnanmäki, un parc tematic din Helsinki, unde aceasta își petrecea ziua cu cei doi copii ai lui Tuomas, care locuiau în centre de plasament și nu aveau nicio idee despre ce tocmai se întâmplase. În timp ce mama sa a început să facă pregătirile, el s-a plimbat cu copiii fratelui său, încercând să nu arate ce avea în minte.

„Eu știam, iar copiii nu”, spune Jaakko, amintindu-și de evenimentele tragice din 29 iulie 2009, într-o dimineață înghețată de iarnă din Helsinki. Ne aflăm la Surunauha ry (traducere: „panglica durerii”), o organizație caritabilă de sprijin pentru cei care și-au pierdut persoane dragi prin sinucidere, unde el este acum voluntar. Ochii lui se uită spre tavan, iar vocea i se încordează. „A fost cu adevărat suprarealist. Cam asta este tot ce îmi amintesc despre acea zi.”

Familia credea că Tuomas, care fusese diagnosticat cu tulburare bipolară cu 11 ani înainte și avea un istoric de tentative de sinucidere, se afla încă în spital, unde îl duseseră, cu gânduri suicidale, cu câteva zile înainte. Dar ulterior s-a dovedit că acesta a convins personalul medical că este bine și a reușit să fie externat fără ca familia să fie informată.

Frații obișnuiau să asculte muzică împreună – mai ales prog rock, le plăcea Pink Floyd – și, în ciuda umbrei pe care boala mintală o arunca asupra vieții lui Tuomas, acesta avea un simț al umorului strălucitor. „Era amuzant, inteligent, era o companie plăcută”, spune Jaakko. „Obișnuiam să mă duc la el acasă și ascultam muzică, multă muzică”.

La aproximativ 15 ani de atunci, după ce a urmat o terapie, Jaakko este neobișnuit de deschis în legătură cu experiențele sale. „Nu există niciun mare secret în spatele ei”, spune el. „Bineînțeles că este greu de acceptat.” A purta singur o astfel de traumă a fost o povară uriașă, iar vorbind despre ea speră să îi ajute și pe alții să își împărtășească experiențele.

În ciuda faptului că în zilele noastre este cunoscută mai degrabă ca fiind „cea mai fericită țară din lume”, Finlanda avea relativ recent una dintre cele mai ridicate rate de sinucidere din lume. Însă, în ultimele trei decenii, țara a redus la jumătate numărul de sinucideri printr-o serie de inițiative și intervenții naționale.

„Suntem în 1990”, spune Timo Partonen, profesor de cercetare la Institutul finlandez pentru Sănătate și Bunăstare (THL), arătând spre un grafic de pe laptopul său. „A fost cel mai negru an din istoria Finlandei în ceea ce privește mortalitatea prin sinucidere”. În acel an, Finlanda a înregistrat 1.512 decese prin sinucidere, potrivit THL, la o populație de puțin sub 5 milioane de locuitori. În schimb, în 2022, Finlanda a avut 740 de sinucideri, la o populație de 5,6 milioane de locuitori – aproape în concordanță cu media UE (deși ușor mai mare decât aceasta). Dar nu a fost o traiectorie în linie dreaptă. „Sunt unii ani în care crește puțin, apoi, în anul următor, scade puțin, apoi scade, scade, scade, scade, scade, apoi se oprește din nou”, spune Partonen. „Dar, bineînțeles, ne dorim să avem rate mai bune, deci rate mai mici.”

Printre inițiativele creditate că au contribuit la această schimbare se numără proiectul național de prevenire a sinuciderilor, care s-a desfășurat între 1986 și 1996 și care a redus mortalitatea prin suicid cu 13%. Partonen pune succesul acestui program pe seama îmbunătățirii îngrijirii tulburărilor depresive, a depistării mai rapide și mai timpurii și a apariției unor tratamente mai bune. De asemenea, au fost introduse orientări privind cele mai bune practici în ceea ce privește modul de tratare a altor tulburări psihiatrice, inclusiv abuzul de alcool și tulburările de personalitate. Deși acestea au avut un impact pozitiv, Partonen spune că mulți bolnavi încă nu primesc ajutor, deoarece nu îl caută sau tratamentul este întrerupt.

Dar THL speră să contribuie la schimbarea cifrelor, care s-au stabilizat în ultimii ani, cu un nou proiect de prevenire care se va desfășura între 2020 și 2030. Scopul acestuia este de a reduce și mai mult rata sinuciderilor, în parte prin îmbunătățirea educației publicului, a jurnaliștilor și a furnizorilor de servicii medicale.

În timp ce întunericul se apropie deja de străzile din Helsinki acoperite de zăpadă și gheață, deși este încă după-amiază, Partonen spune că poziția geografică a Finlandei și condițiile meteorologice nu joacă neapărat un rol. „De fapt, numărul de sinucideri este cel mai mic în timpul iernii: decembrie, ianuarie, februarie.” Nu este clar de ce, dar acestea tind să atingă un vârf primăvara și la începutul verii. „Poate exista un anumit impact al mediului sub forma temperaturii, de exemplu, sau a expunerii la lumină. Așa că oamenii știu că, dacă au fost deprimați timp de luni sau chiar ani de zile, de obicei primăvara este cea mai grea perioadă pentru ei.”

Fenomenul, spune el, este universal, cu modele similare întâlnite în emisfera sudică și cea nordică, în cultura estică și cea vestică. „Dacă ești deprimat, creierul și corpul tău reacționează diferit la creșterea expunerii la lumina soarelui. Aceasta vă poate face să suferiți mai mult de insomnie, de exemplu. Devii mai agitat, mai anxios, astfel încât nivelul de anxietate crește și îți poate agrava depresia.” Cel mai rău rezultat al acestor afecțiuni, pentru cineva care nu are suficiente abilități de adaptare, tratament sau sprijin, ar putea fi atunci sinuciderea.

După două tentative de sinucidere în copilărie, Veli-Matti Vuorenmaa a învățat să își îngroape sentimentele până la vârsta adolescenței. Gândul la abuzul sexual pe care îl suferise îl înfuria și, în afară de faptul că încerca să glumească cu prietenii despre sinucidere, nu avea cu cine să vorbească despre ceea ce simțea. Era singur. 

„La început a fost un iad, pur și simplu”, spune studentul în vârstă de 33 de ani. „Dar uneori, ei bine, am uitat de cele mai dureroase amintiri din viața mea. Așa că a devenit mai ușor, dar niciodată nu m-am simțit cu adevărat bine în interior.”

În următoarele două decenii, Vuorenmaa a continuat în aceeași direcție, suprimând orice amintire traumatică și mergând mai departe cu viața. Dar în 2020, gândurile sinucigașe au revenit după ce au fost declanșate în timpul unei ore de studii sociale la facultate. Profesorul a vorbit despre faptul că aproximativ 80% dintre agresiunile sexuale nu sunt raportate. „Și mi-am dat seama: „La naiba, eu sunt așa”.”

Timp de șase luni a continuat să nu vorbească, înainte de a căuta ajutor la centrul de asistență medicală din colegiul său. Deși a ajutat puțin, spune el, gândurile nu au dispărut, iar în luna octombrie a anului următor, Vuorenmaa a încercat din nou să își ia viața. Din fericire, nu a reușit, iar mai târziu, în aceeași săptămână, a mers pentru prima dată la centrul de prevenire a suicidului Mieli din Helsinki, unde, prin intermediul Linity, o metodă care se adresează în mod special celor care au încercat să se sinucidă, a făcut primii pași spre recuperare.

Prima ședință a fost filmată, ceea ce l-a ajutat să dobândească o perspectivă pe care nu o putuse accesa înainte. „Chiar m-a lăsat să mă văd așa cum eram”, spune el. „Că aveam nevoie să fiu salvat. Cam asta este cea mai bună modalitate de a spune asta.” Această scurtă intervenție, urmată de doi ani de terapie, a reușit, spune el, „să-mi aducă mintea într-o stare în care puteam fi 100% eu însumi pentru prima dată în viața mea”.

Vuorenmaa a fost atât de afectat de experiențele trăite la Mieli, un ONG care oferă sprijin celor care au încercat să se sinucidă și care gestionează o linie telefonică de ajutor în caz de criză disponibilă 24 de ore din 24, încât acum face un stagiu acolo și vrea să lucreze în domeniul ajutorării copiilor și tinerilor ca o carieră. I-ar plăcea să vadă tehnica Linity (cunoscută și sub numele de Programul scurt de intervenție în caz de tentativă de sinucidere sau Assip) implementată pe scară mai largă.

În timp ce cursul Linity a fost gratuit, terapia a avut un cost (aproximativ 55 de euro pe ședință) și a avut norocul de a găsi rapid un terapeut. Atât de mare este deficitul de terapeuți în Finlanda, încât poate dura luni de zile de căutări pentru a găsi unul.

Harri Sihvola, în vârstă de 59 de ani, care formează profesioniști și alte persoane în domeniul prevenirii suicidului pentru Mieli, inclusiv pentru cursul Linity, a fost martor direct la transformarea atitudinii față de suicid în țara sa. Deși rămâne un subiect tabu în rândul multor persoane în vârstă, imaginea de astăzi este radical diferită față de cea în jurul căreia a crescut în Kuopio, în estul Finlandei, și a lucrat în Helsinki ca asistent social în anii ’90.

Sihvola vorbește încet, dar este direct. „Tatăl meu s-a născut în 1943 și probabil că știe între cinci și 15 persoane din grupul său de vârstă care și-au luat viața”, spune el. Deși era mai puțin răspândită când Sihvola creștea, avea doar șase ani când soțul mătușii sale și-a luat viața. „Atunci a fost prima dată când m-am confruntat cu cuvântul „sinucidere”.”

Avea 15 ani când prima persoană de vârsta lui și-a luat viața. „Iar când s-a apropiat vârsta adultă – 16, 17, 18 ani – a fost o persoană sau două pe an.” Când avea 25 de ani, și-a pierdut un prieten apropiat din cauza sinuciderii. „[Pentru o] persoană născută în ’64 și care și-a trăit tinerețea în estul Finlandei, cred că sunt destul de tipic pentru această categorie de vârstă”, spune el.

O cultură a băuturilor alcoolice puternice a fost un factor puternic care a contribuit, spune el. „Rata sinuciderilor noastre a scăzut în același ritm în care a scăzut și consumul de alcool. Deci este strâns legată. Iar acum, când, în special în rândul tinerilor, [oamenii] nu mai beau atât de mult, bineînțeles că nu mai au atât de multe sinucideri.”

Cu toate acestea, printre cele mai vulnerabile grupuri se numără acum și femeile tinere: tentativele de suicid în rândul celor cu vârste cuprinse între 14 și 25 de ani sunt în creștere. Cea mai mare proporție de tentative se înregistrează în continuare în rândul bărbaților de vârstă mijlocie, dar compoziția generală s-a schimbat semnificativ în favoarea femeilor. În anii ’90, 80% din toate sinuciderile implicau bărbați; acum, în rândul tinerilor sub 25 de ani, procentul este de 60%. Sihvola spune că acest lucru s-ar putea datora faptului că „polaritățile stereotipice bărbat-femeie au fost diminuate”.

Numărul sinuciderilor în rândul tinerilor sub 14 ani a crescut, de asemenea, de la aproape niciunul la până la șase persoane pe an. Deși nu există nicio dovadă științifică, Sihvola spune că „acest lucru este probabil legat de acest tip special de hărțuire pe care oamenii îl fac pe rețelele de socializare”. Social media poate îngreuna sarcina profesorilor de a urmări grupurile de prietenie și cine pe cine influențează, dar, în același timp, Sihvola crede că este posibil ca aceasta să fi avut un efect pozitiv asupra singurătății.

Cu doar câteva decenii în urmă, cuvântul „sinucidere” era, de asemenea, aproape imposibil de rostit – și de tipărit. La scurt timp după ce a fost deschis în 1972, centrul de criză Mieli din Helsinki și-a schimbat numele din „centru de prevenire a sinuciderilor” în „centru de prevenire a crizelor”, deoarece au existat obiecții cu privire la publicarea cuvântului în cartea de telefon. Pentru mulți finlandezi mai în vârstă, spune Sihvola, „sinucidere” este încă un cuvânt greu de pronunțat; ca și în cazul cuvântului „urs” – ca în cazul animalului – există sentimentul că rostirea lui îl va aduce mai aproape.

Sosirea antidepresivelor în anii ’90 a avut, de asemenea, un impact enorm, spune el. În timp ce înainte depresia era văzută ca un factor cheie de risc pentru sinucidere, acum o tentativă anterioară de suicid este cel mai bun indicator al unui risc crescut. Din acest motiv, el dorește să vadă implementarea pe scară largă a sistemelor de planificare a siguranței pentru persoanele care au încercat anterior să se sinucidă.

Atât de mare a fost transformarea atitudinii tinerilor, încât, uneori, aceștia se simt mai confortabil să vorbească despre sănătatea lor mintală decât profesioniștii calificați să audă despre ea. „Tinerii vorbesc despre lucruri mai ușor ca niciodată.”

Pentru a progresa în continuare în ceea ce privește sinuciderea, oamenii din toate domeniile – de la furnizorii de servicii medicale la elevi – trebuie să se simtă confortabil să îi întrebe direct pe ceilalți despre gândurile suicidare. Și, la fel de important, trebuie să fie dispuși să le asculte răspunsurile. El îi sfătuiește pe oameni să evite să vorbească prea mult și să nu pună prea multe întrebări. „Dacă puneți întrebări, veți auzi doar răspunsuri; nu veți auzi povestea”, spune el.

În lumea orientată spre ecrane a secolului XXI, societatea devine mai bună sau mai rea în ceea ce privește discuția despre sinucidere? „Mai bine”, spune el, fără ezitare, afirmând că nu a fost niciodată mai plin de speranță. „Ne îmbunătățim tot timpul. Prevenim mai multe sinucideri ca niciodată în Finlanda”.