Mircea Lucescu și pasiunea pentru Brazilia: Toți voiau să schimbe tricoul cu Pelé. Am fost mai rapid și am reuşit / Acum 50 de ani, pe 10 iunie 1970, el purta tricoul cu numărul 11 pe căldura de la Guadalajara

Mircea Lucescu, în vârstă de 74 de ani, se încurcă în cuvinte. Unele îi vin în spaniolă, altele în italiană. El este aproape jignit de sugestia că interviul poate fi realizat într-o altă limbă decât portugheza, scrie Folhaonline, citată de Rador.

„Nu, nicidecum. Hai să vorbim în portugheză. Trebuie să exersez”. Dintre toți jucătorii care s-au confruntat cu echipa braziliană la Cupa din 1970, probabil nici unul nu se identifică în asemenea măsură cu Brazilia ca atacantul român de atunci, în prezent antrenor și care a fost invitat să conducă echipa Santos la sfârșitul lui 2019.

În cei 12 ani în care a condus clubul ucrainean Șahtar Doneţk, a avut 12 jucători din țară în echipă. Lucescu încă mai ține legătura cu unii dintre ei, cum ar fi mijlocașul Jadson.

„M-am îndrăgostit de Brazilia pentru că am fost acolo înainte de Cupa Mondială. Am făcut o excursie în 1967 și am participat la un turneu de vară la începutul anuluu 1970”, își amintește fostul atacant. Acum 50 de ani, pe 10 iunie 1970, el purta tricoul 11 pe căldura de la Guadalajara.

Lucescu regretă că a ratat o șansă bună de a marca. Ar fi putut schimba istoria unui meci, spune el, despre care toți în Brazilia credeau că va fi ușor. Scorul final a fost un 3-2 strâns pentru echipa care avea să fie tricampioană mondială.

„Nu a existat niciodată o echipă atât de bună la Cupa Mondială ca cea din Brazilia din 1970. Întregul turneu, din punct de vedere tehnic, a fost fantastic. A fost un meci foarte important pentru fotbalul românesc. Un spectacol imens”, spune Lucescu.

Șansa pierdută de atacantul de atunci s-a produs în momentul în care Brazilia a câștigat cu 2 la 1. Pelé avea să înscrie apoi cel de-al treilea, iar Dembrowski să micşoreze scorul în minutul 39 din cea de-a a doua repriză.

„Am dominat ultimele șase minute și am fi putut egala. Îmi amintesc totul despre acel meci, a fost un lucru fantastic. Acea Brazilie era imbatabilă. Clodoaldo, Gerson, Rivellino, Pelé … Centrul terenului era grandios”.

Amintirile lui Lucescu, pe atunci jucător la Dinamo București, una dintre cele mai populare echipe din România, nu sunt doar în amintire. Paulo Cézar Caju, membru al acelei echipe braziliene, i-a trimis printr-un prieten o casetă VHS cu relatarea în portugheză.

„Transmisia braziliană nu are egal, datorită spectacolului pe care îl creează și a entuziasmului [naratorului]”, spune el.
Cealaltă amintire este atârnată pe peretele casei sale. Tricoul purtat de Pelé în acea după-amiaza în Mexic a fost înrămat în același mod în care i-a fost oferit de brazilian. Lucescu nici nu l-a dat la spălat. „Toți voiau să schimbe tricoul cu Pelé. Am fost mai rapid și am reuşit”.

Primul contact al românului cu fotbalul brazilian, cu gândul deja la Cupa Mondială, care avea să fie prima a echipei sale, a avut loc în 1967. Au avot loc meciuri amical în Belém, Natal, Salvador, São Paulo, Ribeirão Preto, Campinas, Curitiba și Londrina. Orașele sunt menționate unul câte unul, din memorie, de către antrenorul de astăzi.

„În Belém am jucat împotriva lui Garrincha. La Curitiba, au jucat Djalma Santos și Bellini”, își amintește el, despre amicalele împotriva adversarilor locali.

În ianuarie 1970, românii au fost cazaţi la Copacabana Palace, la Rio de Janeiro, și au jucat cu Flamengo, Vasco și Independiente-ARG. S-au întâlnit pentru prima dată cu jucătorii care avea să le fie rivali în Mexic. Cei convicaţi de Zagallo se aflau și ei acolo pentru analize medicale. „Am făcut fotografii cu toți și am avut șansa să-l îmbrățișez pe Pelé. A fost foarte nostim”.

Lucescu observă că jucătorii români trăiau cel mai bun moment al vieții lor la acea vreme. Acesta avea să fie primul turneu internațional al echipei după al doilea război mondial.

Tragerea la sorţi i-a plasat în ceea ce s-a considerat a fi grupa morții, împotriva a două echipe care câştigaseră precedentele trei Cupe (Brazilia, în 1958 și în 1962, și Anglia, în 1966) și Cehoslovacia, finalistă în 1962 și care avea să fie campioană europeană în 1976.

Acest fapt a exonerat, într-un fel, delegația românească. Nu a existat îngrijorarea de a fi concentrați tot timpul, încuiaţi în hotel, așa cum s-a întâmplat cu favoriţii.

„Echipa braziliană era concentrată şi însoțită de militari, erau mulți agenți de pază și nu puteau merge nicăieri. Eram mult mai liberi. Cupa Mondială a fost o sărbătoare pentru noi. Pentru Brazilia, a fost o obligație”, arată el.
România a pierdut în fața Braziliei și a Angliei (1-0), dar a învins Cehoslovacia cu 2-1 și a intrat pe locul trei în clasament.

Lipsa de responsabilitate a făcut ca echipa să joace fără teamă, în viziunea lui Lucescu. Și acest lucru s-a întâmplat și împotriva echipei care avea să fie campioana turneului. „A existat un moment pe teren când am crezut că nu vom pierde, că vom egala”, spune el.

Nu s-a întâmplat, dar, din cauza Cupei din 1970, Lucescu a început o legătură cu fotbalul brazilian care continuă până în zilele noastre. El menționează prietenia pe care o are cu jucătorii pe care i-a condus și modul în care îl susține pe Luiz Adriano de departe (la Palmeiras) și pe Fernandinho (la Manchester City).

De asemenea, își arată mulțumirea faţă de faptul că s-a confruntat cu cea mai bună echipă în ceea ce el numește drept cea mai tehnică Cupă Mondială din toate timpurile. „După 1970, turneul a devenit mai atletic”, adaugă el.

Sursa: Folha online/ Rador/ Traducerea: Iulia Baran