Mircea Miclea: Universitățile tehnice să facă presiune pe SRI, SIE, Ministerul de Externe să faciliteze acordarea de vize studenților din alte părți ale lumii pentru ca să permită internaționalizarea învățământului

Învățământul academic din România are nevoie de profesori care să iasă din cultura complianței, „a pupatului inelului, a supunerii, a oportunismului” și să treacă la cultura curajului de a lua deciziile necesare pentru evoluție, spune profesorul și cercetătorul Mircea Miclea. Președintele UNESCO Chair on Higher Education Management and Governance, Miclea a declarat în cadrul dezbaterii „Viitorul universităților tehnice“ că „noi suntem ceea ce facem din noi prin proiectele noastre. Identitatea noastră nu e ceva ce există, ceva ce găsim dacă săpăm undeva. Identitate este o construcție. Eu sunt ceea ce fac din mine prin proiectele mele. O instituție este ceea ce face din ea prin proiectele ei”.

„Ar trebui probabil ca universitățile tehnice să facă o coaliție și să preseze instituțiile statului ca să faciliteze acordarea de vize pentru studenți din alte părți ale lumii care pot să vină aici, pentru că ar aduce valoare adăugată pentru învățământul din România și pentru industria din România. Și nu pot să înțeleg cum poți să aduci forță de muncă să lucreze în hoteluri, acolo dai viza, dar nu dai viza celor care vor să studieze, pentru că îi acuzi de cine știe ce. Deci trebuie făcută presiune pe instituțiile statului, SRI, SIE, Ministerul de Externe cine o fi, pentru ca să permită internaționalizarea învățământului în bazinele în care este mult mai ușor și este mult mai multă lume care ar fi doritoare să vină aici”, a declarat Miclea, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fost ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005.

Profesorul a afirmat că „trebuie la un moment dat să apară un grup care trebuie să înțeleagă că va fi minoritar. Trebuie să înțeleagă că va fi criticat, ostracizat, dar va fi purtătorul de schimbare și va face schimbarea. Dacă perseverează în direcția aceasta, atunci când vor realiza schimbarea, toată lumea va veni lângă ei și o să spună că de fapt și ei au fost acolo, că de fapt și ei voiau să facă lucrul ăsta. Așa se întâmplă, dar trebuie început de undeva și trebuie să fie aceste grupuri care să facă schimbarea”.

Fondator al Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom și fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, Mircea Miclea a avertizat că „competența profesională și inteligența nu corelează cu verticalitatea etică. Sunt multe situații în care oameni competenți, inteligenți, din punct de vedere etic sunt lamentabili: le este teamă, se supun la tot felul de indicații, oportunisme, știm și ce s-a întâmplat în legătură cu acest eveniment, nu vreau să dau nume, dar știu ce s-a întâmplat apropo de presiunile care s-au făcut. Vedeți, asta este o cultură a complianței. De unde complianța aceasta în mediul academic, a supunerii, a evitării oricărui minim disconfort? De unde? […] Oamenii care au ajuns în universitate adesea sunt oamenii care au fost foarte silitori și foarte buni. Au fost în liceu, și-au făcut temele acasă, s-au dus la școală unde au luat note mari, s-au dus acasă. Nu au avut experiența a ceea ce spune Nicolai Hartmann, filosof din secolul al IX-lea, a asprimii realului. Au stat într-o zonă protejată, școală-familie. La universitate au continuat să fie studenții aceia foarte buni care și-au făcut treaba, au fost reținuți la universitate pentru că au fost foarte buni. Universitatea este un mediu protectiv, este un mediu în care poți să stai multă vreme fără să ai mari probleme, te protejează. Universitatea este un mediu care e mult mai protectiv decât alte medii. Eu vă spun din nou și sunt oameni aici care pot să vă spună mai mult decât mine: e mult mai protectiv decât să stai într-o firmă. Într-o firmă, vine realitatea și dacă ai luat o decizie greșită, ai încurcat-o, dai faliment. Ai terminat. Poate nu prima dată, dar a doua oară sigur dai faliment. […] Caracterul se formează mai greu prin interacțiunea cu foaia format A4. Stând în medii protejate, caracterul nu se dezvoltă la fel de mult ca inteligență și precum competența”.

Mircea Miclea, declarațiile susținute în dezbaterea „Viitorul universităților tehnice”, pe care a moderat-o vineri, 26 aprilie 2024, la Cluj-Napoca:

„Dacă ne uităm la ceea ce este scris în managementul strategic al organizațiilor, indiferent ce fel de organizații, organizații de tip universitar sau organizații de tip profit, există cel puțin trei dimensiuni care trebuie modificate atunci când vrei să schimbi viitorul unei organizații.

Prima este o dimensiune culturală, adică se referă la mentalitățile pe care le au oamenii, la obiceiurile, practicile lor într-o anumită organizație. Vrei un viitor mai bun? Trebuie schimbate aceste mentalități, practici, obiceiuri, adică cultura.

A doua dimensiune se referă la procese. În universitate sunt câteva procese esențiale:

• procesul de educație, în care noi livrăm cunoștințe studenților și evaluăm,
• procesul de cercetare, adică de producere de cunoaștere,
• procesul de management, de conducere a acestor instituții,
• procesul de internaționalizare,
• procesul de colaborare cu mediul economic.

Aceste procese trebuie luate în vizor pentru că schimbând procesele vom putea avea un viitor mai bun.

A treia dimensiune este structura, cum anume este organizată o universitate, facultățile, departamentele, relațiile dintre departamente ș.a.m.d.

Deci sunt trei dimensiuni mari: schimbările culturale, schimbările de procese și schimbările de structură. Îi las pe colegii mei care sunt în domeniul tehnic să vorbească mai degrabă despre aceste schimbări de procese și de structură. (…) Eu o să mă centrez un pic pe schimbările de cultură. Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în cultura universităților, inclusiv a universităților tehnice. Nu vreau să intru în detalii. Mă voi focaliza pe trei dimensiuni de schimbare culturală asupra cărora voi insista.

Prima dimensiune se referă la o trecere de la un fel de indiferentism academic la o cultură a cetățeniei academice, la o cultură a asumării responsabilității. Ce înseamnă indiferentismul acesta academic? E un termen pe care Kant l-a creat, el vorbea despre indiferentismul filozofic, adică spunea că nu contează ce filozofie ai, că toate filozofiile sunt echivalente. Indiferentismul academic se referă în speță la faptul că adesea ne retragem în nișa propriei noastre discipline și devenim indiferenți față de ce se întâmplă în alte discipline, acceptăm ceea ce se decide acolo fără să ne mai pese de ce se întâmplă acolo. Avem cu toții experiența aceasta când la senatul universității noi ne retragem în disciplina noastră și după aceea acceptăm propunerile, pe care le socotim că nu-s chiar corecte, că-s aberante, că sunt părtinitoare ale colegilor noștri, dar spunem: «Domnule, dacă ei au decis să promoveze pe cutare, să-l promoveze!» Și în felul acesta suntem indiferenți la ce se întâmplă cu calitatea proceselor sau structurilor în altă parte. Care este efectul? Este că excelența, în loc să fie un mecanism la nivel instituțional care să producă instanțierea excelenței în mai multe lucruri și să scaleze excelența, ajunge să fie doar un rezultat al unor întreprinderi individuale. Adică ajunge la o catedră un om bun și el își aduce în jurul lui oameni buni și acolo creează o insulă de excelență. În altă parte, iarăși mai apare o insulă de excelență, în rest este o mare de mediocritate.

Dacă n-am fi indiferenți, atunci am crea la nivel de instituție – adică ne-ar păsa, așadar, de ceea ce se întâmplă în alte părți – am crea un mecanism care să replice excelența, astfel încât excelența să fie rezultatul unui mecanism instituțional care o replică în mai multe ipostaze și care eventual o scalează. Păi nu avem, din păcate, în marea majoritate a universităților, inclusiv în cele tehnice, un astfel de mecanism instituțional de replicare și scalare a excelenței. Pentru că încă suntem într-o cultură a indiferentismului, ne retragem în disciplina noastră și lăsăm lucrurile să întâmple oricum în cealaltă parte, în loc să ne asumăm o cetățenie universitară, să ne pese și de ce se întâmplă în alte departamente sau în alte segmente ale universității. Și cred că asta este una dintre schimbările pe care trebuie să le avem în vedere: trecerea de la indiferentism academic la implicare, la asumarea responsabilităților, la cetățenie academică.

A doua dimensiune care cred că este importantă este de a trece de la o cultură aș spune tribalizată, la o cultură a colaborării. Nu am folosit eu termenul acesta de «tribalizare» referitor la mediul academic, ci este o carte întreagă scrisă de un sociolog francez, Pierre Bourdieu, care vorbește despre «triburi academice». Noi știm, că suntem în interior: adesea în universități oamenii se comportă asemeni unor triburi – fiecare își creează un teritoriu, își apără teritoriul. «Să nu cumva să intre cineva pe disciplinele noastre, să nu cumva să ne spună cineva ce să facem în departamentul nostru». Suntem tribali și colaborarea este foarte redusă. E o cultură foarte redusă a colaborării. Deși spunem toți că proiectele transdisciplinare sunt esențiale, asta rămâne retoric. În realitate sunt foarte puține universități care sunt organizate matriceal, adică pe verticale: departamente în funcție de discipline și grupurile de discipline, iar pe orizontală pe proiecte trans-departamentale, interdisciplinare și nu numai să fie organizate matriceal în felul ăsta, ci să aibă alocări bugetare, alocări de resurse pentru astfel de proiecte transdisciplinare, interdisciplinare și să te gândești la universitate că este o universitate care are niște verticale pe care le utilizează în producția de cunoaștere, dar are și niște orizontale. Are o matrice care generează mereu cunoaștere și care se poate adapta mult mai ușor la realitate. Cultura aceasta a colaborării, a organizării matriceale este foarte redusă.