Mircea Vulcănescu, criminal de război condamnat: răfuială comunistă sau act de justiție?

Memorialistica lui Mircea Vulcănescu a făcut în ultima vreme obiectul unor dezbateri publice aprinse și adeseori argumentele invocate sunt mai mult de natură politică sau morală și implicând factorul emoțional.

Dezbaterea se duce în jurul numelui său atribuit, între altele, unei străzi din sectorul 1 al Capitalei, unui liceu din sectorul 4 și a unui bust al său din sectorul 2.

Ordonanța de Urgență 31 din 2002 prevede:

Articolul 12 Se interzice ridicarea sau menținerea în locuri publice, cu excepția muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunilor de genocid contra umanității și de crime de război.

Articolul 13 (1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau altor locuri publice. (2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor organizații, cu sau fără personalitate juridică.

Mircea Vulcănescu, un intelectual public din perioada interbelică, a îndeplinit funcția de sub-secretar de stat la ministerul finanțelor în guvernul condus de Ion Antonescu în perioada 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944. El a fost condamnat în 1946 pentru crime de război la o sentință de opt ani temniță grea și a murit în închisoarea Aiud în 1952.

Fiica sa, Maria, a contestat sentința, care a fost anulată în 2017 de Tribunalul București, care a constatat că acest act avea un caracter politic, dar statul a făcut apel și în 2019 și Curtea de Apel București l-a admis printr-o decizie definitivă, ceea ce face ca Mircea Vulcănescu să fie considerat în continuare criminal de război, iar memorialistica sa publică să fie ilegală, în temeiul OUG 31/2002.

Cu toate acestea, consiliul local al sectorului 2 a respins prin vot o propunere de îndepărtare a bustului din Piața Sfântul Ștefan, iar strada din sectorul 1 rămâne cu numele său, competența de schimbare a numelui aparținând în acest caz Consiliului General al Capitalei. Toate propunerile de schimbare a numelui liceului tehnologic din sectorul 4 au fost respinse și chiar au fost organizate demonstrații în acest sens, iar cel mai recent senatoarea Diana Șoșoacă a vizitat liceul, adresându-se elevilor și criticând inițiativa de schimbare a numelui acestei instituții de învățământ.

Mulți dintre cei care se opun înlăturării memorialisticii publice a lui Mircea Vulcănescu invocă personalitatea sa și calitatea de poet, sociolog și filosof. Alții susțin că deciziile justiției din perioada 1946 – 1948 au fost dictate de regimul comunist instaurat în România de tancurile sovietice după 23 august 1944.

Decizii juridice

Puțini sunt însă aceia care se referă concret la sentințele juridice care au stat la baza declarării statutului lui Mircea Vulcănescu drept criminal de război.

Care sunt aceste decizii ale justiției? Mai întâi este decizia Curții de Apel București, secția a IX-a penală, care pronunța condamnarea lui Mircea Vulcănescu, continuând o serie de procese începute în 1946 după arestarea sa în acel an pe data de 30 august.

Curtea a reținut faptul că Mircea Vulcănescu a funcționat ca sub-secretar de stat la ministerul finanțelor în guvernul Antonescu de la data de 27 ianuarie 1941 până la 23 august 1944, “în această calitate militând pentru hitlerism, a colaborat la toate actele de guvernare cu care s-a solidarizat, asumându-și astfel răspunderea acestor fapte, deci și aceia de continuare a războiului, fapte ce sunt prevăzute de art. 1 lit. a. și art. 2 lit. a din legea 312/1945 și sancționate de art. 3 alin. 1, 3 și 6 din aceeași lege”.

Legea 312 a fost adoptată de guvernul Petru Groza (impus de URSS pe 6 martie 1945 și dominat de comuniști) pe 24 aprilie 1945 și avea ca “scop urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război”. Acuzații din perioada 1945 – 1946 au fost judecați de Tribunalul Poporului, ale cărui complete erau formate în majoritate din juriști puțin cunoscuți și asesori populari desemnați de Partidul Comunist și între cei condamnați s-a numărat însuși Ion Antonescu.

După ce Tribunalele Poporului (București și Cluj) și-au încheiat activitatea, instanțele ordinare au continuat să judece acuzați în temeiul legii 312/1945.

Mircea Vulcănescu a fost trimis în judecată pentru:

Articolul 1 Sunt vinovați de dezastrul tarii cei care: a) Militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politica efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării;

și Articolul 2 Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care: a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite;

Curtea de Apel a reținut în decizia sa din 6 februarie 1948 că Mircea Vulcănescu a funcționat sub trei miniștri ai finanțelor – generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu și Gheron Netta – și în această calitate a avut “funcțiunea de informator, sfătuitor și pregătitor al măsurilor tehnice fiscale și de supraveghetor al executării hotărârilor ministerului”. Curtea a respins apărarea lui Mircea Vulcănescu potrivit căreia el ar fi fost un simplu tehnician în guvern, constatând că acesta a participat la 68 de Consilii de Miniștri și la 58 de ședințe ale Delegației Economice, “ocupându-se și de finanțarea armatei germane venită în România”.

“Având în vedere că această contribuție, unită cu activitatea desfășurată la ministerul finanțelor unde acuzatul a fost un colaborator necesar, datorită capacității sale tehnice, este de natură  forma Curții convingerea  că prin faptul său a militat pentru hitlerism.

Că acest fapt se încadrează în dispozițiunile art. 1 lit. a. din legea 312/1945, text care nu se referă numai la permisiunea inițială a intrării trupelor germane pe teritoriul țării;

Având în vedere că întrucât acuzatul a continuat să rămână în guvern și după data declarării războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și să conlucreze cu acesta până la 23 august 1944, rezultă că el s-a solidarizat cu acțiunea întreprinsă de guvernul Ion Antonescu, pe care a înțeles să-l sprijine și astfel a achiesat la hotărârea de continuare a războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite și prin aceasta s-a făcut vinovat de faptul prevăzut de art. 2 lit. a din legea 312/1945.” se spune în decizia Curții de Apel.

Instanța a acceptat o serie de circumstanțe atenuante, dar l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu la opt ani temniță grea, iar acesta a decedat la 28 octombrie 1952 în închisoarea Aiud.

Curtea de Apel București, secția III civilă a admis prin decizia 967 A din 26.06.2019 apelul statului român reprezentat prin ministerul finanțelor împotriva deciziei 747 din 31.05.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția III civilă care constatase caracterul politic al condamnărilor penale suferite de Mircea Vulcănescu, tatăl reclamantei, Maria Ioana Mărgărita Vulcănescu. Actele juridice invocate a fost OUG 214/1999 care definea infracțiunile politice pentru care au fost condamnate persoane sub regimul comunist și legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Curtea de Apel a constatat în 2019 imposibilitatea încadrării condamnării lui Mircea Vulcănescu în legea 221/2009 deoarece el a fost condamnat în temeiul legii 312/1945 pentru fapte comise înainte de 6 martie 1945, nefiind, în opinia Curții de Apel, fapte de împotrivire la regimul comunist instaurat după 6 martie 1945.

“Curtea consideră că cererea reclamantei excede dispozițiilor Legii 221/2009, iar reparația morală urmărită, constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării autorului ei, nu poate fi realizată pe această cale, ci, eventual, prin achitarea inculpatului Mircea Vulcănescu, astfel cum s-a procedat în privința inculpatului Gheron Netta, condamnat prin aceleași hotărâri penale și în baza aceleiași legi”, se spune în decizia 967 A/26.06.2019 a Curții de Apel București.

Gheron Netta, care era evreu, a ocupat funcția de ministru al finanțelor în perioada 1 aprilie – 23 august 1944 timp în care relațiile dintre Antonescu și Hitler să răciseră foarte mult, iar armata română era într-o retragere permanentă din calea Armatei Roșii. În cazul său, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia 2/2000 a casat în anul decizia 27/6.02.1948 a Curții de Apel, aceeași prin care fusese condamnat Mircea Vulcănescu, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care Gheron Netta a fost condamnat. În trecere trebuie spus că Netta a murit și el în închisoare în 1955.

Trebuie spus că Mircea Vulcănescu nu a fost aliniat politic vreunui partid și deci nici Mișcării Legionare.

“Nu sunt un om de partid. Am fost, personal , și înțeleg să rămân ce-am fost: un naționalist creștin, situat foarte la dreapta politică și relativ la stânga socială. Sunt, cu alte cuvinte, mai curând demo-fil decât democrat și am mai multă simpatie pentru persoana lăuntrică a omului decât respect pentru demnitatea lui. Consider proprietatea o obligație – ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l justifici, la fel cu talentul, prin rodul lui – mai curând decât un drept sacrosant care să îngăduie omului să-l ascundă în pământ.”, spunea Mircea Vulcănescu într-o scrisoare nedatată adresată șefului său de la ministerul finanțelor Alexandru Neagu (succesorul în funcție generalului Stoenescu și predecesorul lui Gheron Netta).

Jefuirea evreilor

Totuși, pentru exemplificarea activității ca subsecretar de stat este util un citat din Ion Antonescu de la o ședință a Consiliului de Miniștri din septembrie 1941:

“În ceea ce privește moneda din Transnistria, o vom lua gratis […] Dacă nu mi se dă moneda de aceasta, atunci am să viu cu moneda noastră, care va avea aceiași (sic!) valoare […]. Prin urmare, problema monedei este clară […]. Am fixat cursul de un leu pentru o rublă ca să nu mai vină jidanii încoace să facă contrabandă cu ruble […]. Rublele pe care le avem le vom da jidanilor care vor trece în Ucraina la cursul de 8 lei o rublă […]. Deci dl ministru al finanțelor (generalul Stoenescu, n.r.) și dle Vulcănescu, vă rog să luați măsuri să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat după războiul trecut, când tot felul de corbi au făcut contrabandă de monede. Am să introduc și pedeapsa cu moartea pentru cei care vor fi prinși că fac contrabandă cu monedă […]. Cred că avem interesul ca să retragem, cu o monedă care nu are nicio valoare, o monedă care are valoare. Statul rusesc va reprezenta ceva. Și atunci, va trebui să ridicăm pe nimic aceste ruble. De ce? Pentru că noi avem zeci de mii de jidani, pe care am intenția să-i arunc în Rusia și care vor avea nevoie de ruble. Vom face deci o operațiune dublă: vom cumpăra ieftin rublele și le vom vinde scump”, spunea Ion Antonescu într-o ședință de guvern, adresându-se inclusiv lui Mircea Vulcănescu care era prezent.

”Imaginați-vă că Mircea Vulcănescu a fost demnitar al statului român, a făcut parte din guvernul Antonescu din ianuarie 1941 până în august 1944, timp în care a participat la zeci de consilii de miniștri în care s-au discutat aspecte ce țin de pregătirea și luarea de decizii cât se poate de practice pentru exterminarea populației evreiești și rome, pentru excluderea din societate a acestora, la care Mircea Vulcănescu a contribuit direct. Mircea Vulcănescu în postura sa de subsecretar de stat în ministerul finanțelor a fost implicat în maniera în care Banca Națională și ministerul finanțelor au pus în aplicare deposedarea de averi, de bijuterii și de bani a evreilor deportați în Transnistria și a avut o contribuție la maniera rapidă în care aceștia au pierit în Transnistria. De curând am descoperit întâmplător un document, un studiu, o adresă întocmită de o structură din ministerul de finanțe subordonată lui Mircea Vulcănescu cu privire la normele pe care autoritățile ar trebui să le îndeplinească în Transnistria pentru colectarea metalelor prețioase de la populația civilă, iar aceste norme urmau să fie puse în aplicare. Am rămas surprins să văd că Mircea Vulcănescu pune o rezoluție pe acest studiu întocmit de subordonații săi, cum că respectivele maniere propuse de aceștia erau mult prea slabe și ineficiente și propune niște soluții mai puternice. Acest document, cu rezoluția pusă de Mircea Vulcănescu, ajunge la guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, care decide că această manieră de aplicare a deposedării de metale prețioase a populației civile poate fi aplicată la momentul respectiv doar evreilor. Ironia acestei situații este data respectivei rezoluții puse de Ion Antonescu este 16 decembrie 1941, dată la care are loc și un consiliu de miniștri la care participă și Mircea Vulcănescu, la care participă și guvernatorul Alexianu, iar discuțiile între mareșalul Antonescu și Alexianu se duc în direcția felului în care evreii din Odesa trebuie urgent evacuați din oraș, deportați”, spunea istoricul Marius Cazan, de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” într-un interviu la RFI.

“Vulcănescu și funcționarii Băncii Naționale a României care s-au ocupat de rezolvarea ‘problemelor tehnice’ au calculat un curs de 40 de lei rubla, iar banii preluați de la evrei au fost utilizați pentru a plăti o despăgubire țăranilor români de pe acele teritorii”, scria Jean Ancel, cel mai reputat istoric al Holocaustului din România în Contribuții la istoria României. Problema evreiască (Editura Hasefer, București 2001)

Avocatul Matatias Carp exemplifica chiar din 1946 în Cartea Neagră – Suferințele evreilor din România 1940 – 1944 (carte retrasă rapid de autoritățile comuniste și republicată abia în 1996) jaful la care a contribuit, între alții, Mircea Vulcănescu.

“12 octombrie 1941

În ghettoul Cernăuți se instalează câteva ghișee ale Băncii Naționale, unde toți evreii care posedă numerar, valori sau obiecte de preț, sunt obligați să se prezinte la schimb. Obiectele au fost prețuite la valori derizorii, iar leii au fost schimbați la cursul 1 rublă = 40 lei.

Notă: Avutul în numerar al evreilor din Cernăuți a suferit deci următoarele schimbări:

1940. Iulie 1940. Administrația sovietică obligă întreaga populație a schimba numerarul lei în ruble la cursul 40 lei rubla.
1941. Iulie 1941. Administrația românească obligă întreaga populație a schimba numerarul ruble la cursul 1 rublă = 1 leu.
1942. Octombrie 1941. Banca Națională a României obligă populația evreiască a schimba numerarul lei în ruble, la cursul de 40 lei = 1 rublă.

Mai târziu, în Transnistria, rublele au fost preschimbate în mărci germane (Reichkassenschein), monedă fără nicio acoperire, privită cu neîncredere și în general refuzată de localnici la cursul de 60 de ruble = 1 marcă.

În felul acesta, evreul care la 1 iulie 1940 avea o agoniseală de 1.000.000 de lei a primit în schimb 25.000 de ruble, pentru care în iulie 1941 s-au plătit 25.000 de lei, iar în octombrie 1941 i s-au reschimbat în 600 de ruble care mai târziu au fost preschimbate în 10 mărci, adică valoarea de atunci a unei pâini.”

La procesul său din mai 1946, Ion Antonescu a recunoscut că a ordonat deportarea în Transnistria a 150.000 – 170.000 evrei din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi, care potrivit măsurilor dictate de “Conducător” și puse în puse în practică de oameni ca Mircea Vulcănescu au desăvârșit jaful populației evreiești început de ocupanții sovietici.

Nu toți acești evrei au fost masacrați în Transnistria, după ce între 45 și 60 de mii fuseseră uciși în Basarabia și Bucovina (potrivit Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocasutului din România „Elie Wiesel”). Mulți au murit de foame și de frig, inclusiv din cauza faptului că a fost spoliați de mijloacele care le-ar fi permis să supraviețuiască schimbându-le pe hrană sau permițându-le să nu-și mai ofere la troc hainele contra mâncare. Dar cum Antonescu a ordonat și Vulcănescu a pus în aplicare (aparent cu exces de zel) acest jaf, mulți evrei au murit în Transnistria cu zile.

Vulcănescu – susținător al lui Antonescu

În concluzie, în cazul lui Vulcănescu sunt mai multe aspecte: cel juridic, cel politic și cel moral. Din punct de vedere juridic nu este niciun dubiu că memorialistica sa public[ este ilegală. România este un stat de drept, oricât de imperfect, dar infinit superior din acest punct de vedere regimului fascist antonescian și celui comunist care i-a urmat.

Hotărârea judecătorească definitivă de confirmare a sentinței împotriva sa din 1948 trebuie respectată, iar Curtea de Apel a și sugerat o cale de atac de felul celei prin care a fost exonerat Gheron Netta. Unii sugerează chiar că exonerarea lui Netta se datorează faptului că era evreu. Dar există și alte exemple de condamnați în temeiul legii 312/1945, cum a fost scriitorul, jurnalistul și teologul Nichifor Crainic, achitat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în timp ce sentința din 1945 împotriva poetului legionar Radu Gyr este în continuare în vigoare.

Din punct de vedere politic este neîndoielnic că Mircea Vulcănescu a fost sprijinitorul consecvent al politicilor pro-naziste ale regimului Antonescu și a fost condamnat pentru acest fapt, el nefiind nicio clipă un opozant al regimului comunist instaurat pe 6 martie 1945, lucrând în administrație – Datoria Publică – până la arestarea sa pe 30 august 1946.

Moralmente Mircea Vulcănescu, chiar dacă nu a fost printre cei mai fanatici susținători ai regimului Antonescu, a fost o rotiță importantă în mecanismul care a pus în executare Holocaustul din România și se poate spune că prin excesul de zel prin care a pus în aplicare spolierea evreilor, mai ales a celor deportați în Transnistria, el și-a pătat mâinile de sânge.

Cred că a venit vremea abandonării de către partizanii lui Vulcănescu a acuzației de comunism sau bolșevism împotriva deciziilor de condamnare. Decizia din 2019 a Curții de Apel București n-are nimic de a face cu bolșevismul și cei care tot repetă papagalicește acest clișeu obosit ar face bine s-o citească mai întâi. După cum ar face mai bine s-o lase mai moale cu clișeele antisemite de tip iudeo-bolșevism folosite până la saturație de regimul Antonescu. Cei peste 150.000 de evrei deportați în Transnistria, nu erau iudeo-bolșevici, ci familii obișnuite cu bărbați, femei, copii, bătrâni, invalizi, deportați pentru simplul fapt că erau evrei. Dacă nu credeți, vorbiți cu scriitorul Norman Manea (86 de ani), deportat de la Suceava la vârsta de cinci ani cu familia sau cu Mirjam Bercovici (99 de ani), deportată la 18 ani cu familia de la Câmpulung Moldovenesc, ambele localități în SUDUL Bucovinei, neocupat în 1940 de URSS. Și ca ei au fost zeci de mii de alți copii și adolescenți evrei. Cu ce erau toți aceștia de vină?

Revenind la Vulcănescu, da, el a fost o personalitate culturală interbelică, dar nimeni nu l-a obligat să se alinieze politicilor regimului Antonescu, să pună în practică politici de jefuire a populației evreiești și să contribuie în mod indirect la moartea unora dintre acești oameni. Dacă este condamnat pentru crime de război memorialistica sa publică este interzisă. Dacă acest lucru nu este convenabil, atunci clasa politică din România are o alternativă: să abroge OUG 31/2002 adoptată cu ipocrizie acum 21 de ani când țara era candidată la aderarea la Uniunea Europeană și NATO, numai și numai pentru a face pe plac Occidentului, aplicată rar și fără tragere de inimă, dovedind un atașament îndoielnic pentru valorile statului de drept și a domniei legii.