Mistica singurătății

Străzile și bulevardele goale din marile orașe. Peisajul apocaliptic. Liniștea înfiorătoare. Ecoul dintre blocuri. Frica din ochii oamenilor. Distanțarea socială. Groaza de necunoscut. Zilele monotone de izolare. Dorul de părinții noștri, de toți ceilalți pe care azi nu-i mai putem vedea aproape deloc.

Nimic nu se compară, totuși, cu tristețea celor care pleacă singuri.

Cele mai cumplite scene văzute în ultimele zile au fost sicriele înșirate în biserici transformate în morgi, mărturiile preoților italieni despre cei care pleacă fără a fi alinați sau împărtășiți deoarece i-ar expune pe cei rămași, convoaiele de camioane cărând noaptea sicrie pe străzi pustii, relatările despre telefoane care sunau în sacii negri cu care erau cărați morții din spitalul județean Suceava.

Greu de suportat pentru noi, cei vii, singurătatea suferinzilor răpuși de un virus apărut din neant. Ritualurile de trecere au și ele rostul lor. Ne amintesc de valoarea însemnată a vieții.

Singurătatea morților din aceste vremuri teribile ar trebui să ne întoarcă puțin la singurătățile fiecăruia.

A trebuit să ne izolăm cu toții în casele noastre ca să aflăm cât de singuri eram și înainte. Câte ore petreceam pe telefon, la televizor sau la calculator fără să mai vorbim, de fapt, între noi.

Cât de puțin și de rar ne-am văzut mulți dintre noi părinții. Azi, chiar dacă dorim să-i vizităm de Paști, ar fi bine să nu o facem. Cred că e primul an din ultimii 30 când nu voi merge acasă, la Sibiu, unde ajungeam tot mai rar.

Ne-am înstrăinat de noi înșine și de ceilalți mai tare ca niciodată, pe măsură ce comunicăm, culmea, tot mai ușor și mai repede. Și cât de multe am aflat despre noi în ultimele săptămâni!

Câți dintre voi nu v-ați gândit că un virus periculos, frica de moarte, instictul primar al vieții – și nu vreo mare relvelație –  ne-au întors pe toți la valori pe care am început să le uităm încet: familie, cumpătare, rabdare, generozitate, grija față de celălalt.

Ne gândim azi mai mult la părinții și bunicii noștri, tot mai singuri și ei.

Nu, nu cred că virusul a fost trimis să ne amintească toate astea. Nu cred în vreo pedeapsă divină pentru păcatele noastre, nici în conspirații.

Este doar una din pandemiile care lovesc periodic planeta și face ravagii în viețile și în mințile oamenilor. Văd însă la mulți din jurul meu tentația de investi în această criză sanitară ceva mai mult, reprezentarea unei crize existențiale, dacă vreți.

Această mistică nu este altceva decât rezultatul singurătății noastre, nevoia disperată de repere, de puncte de sprijin și de valori, atunci când lumea pe care o știm ne fuge de sub picioare.

Plutind în derivă, căutăm disperați să refacem legătura cu pământul.

Mistica singurătății se manifestă atunci când nu știm ce să facem cu noi după o criză cosmică, care reorganizează lumea.

Ocazia perfectă de a vedea cât de multe mergeau, de fapt, prost în jurul nostru.

Noi, cu viețile noastre tot mai dezorganizate, mereu în criză de timp, avem deodată zile și săptămâni la dispoziție, șansa de a fi din nou împreună, dar și perspectiva de a muri singuri.

Bisericile goale, care s-au tot îndepărat de credincioși din lăcomie sau inadaptare, au prilejul să reflecteze mai mult la rostul lor pe lumea asta.

Companii întregi intrate în criză realizează îngrozite cât de mult au ajuns să depindă de China. Statele UE descoperă cât de puține mai produceau la ele acasă, însă consumau mult și ieftin.

Ne duceam viața mai bine decât părinții noștri, dar trăiam relațiile dintre noi tot mai prost.

Virusul ne-a adus pe toți într-un punct zero. N-am mai avut parte demult de șansa începutului. Cu toții va trebui să o luăm de la capăt, indivizi, companii, politicieni, state.

Poate că unele lucruri nu le vom mai face le fel. Poate că vom fi învățat să trăim și să facem mai mult împreună.

Altfel decât până acum.