Moartea Europei cu două viteze

Reforma zonei euro forțată de preşedintele francez Emmanuel Macron are puţine şanse de realizare. În afară de Spania și Portugalia, nimeni nu are de gând să-i sprijine pe francezi, scrie ziarul polonez Rzeczpospolita, citat de Rador. Discuţia este una esenţială şi pentru România, care şi ea s-a opus unei dezvoltări a proiectului UE în mai multe viteze,

Analiza integrală:

Parisul, de data aceasta, s-a ridicat la înălțimea sarcinii. În această privință, André Sapir, economist european de frunte și autorul unui raport despre creșterea economiei UE, nu are îndoieli.

„Între Franța și Germania există un acord nescris că, dacă prima va face reformele de piață, atunci a doua țară va fi de acord cu asumarea unei răspunderi mai mari pentru datoria țărilor zonei euro. Emmanuel Macron se achită de sarcina sa, face schimbări ambițioase, în special cele legate de piața muncii. Pentru prima dată după anul 2007 deficitul bugetar francez a scăzut sub 3% din PIB. Angela Merkel însă nu a fost de acord  cu aprobarea reconstrucției uniunii monetare. În alegerile pentru Bundestag din septembrie, partidele eurosceptice și-au întărit foarte mult influența lor, la fel ca și aripa dreaptă a CDU/CSU. De aceea cancelarul are mâinile legate și, până acum, nu există o poziție franco-germană privind reforma eurolandului” – spune pentru „Rz” Sapir.

Cauza eșuării planurilor tânărului președinte francez este, însă, și lipsa sprijinului altor țări ale Uniunii. Este adevărat că vineri, în timpul întâlnirii cu șeful MAE polonez, Jacek Czaputowicz, șeful diplomației spaniole, Alfonso Dastis, a subliniat că țara sa sprijină ideea „Europei cu două viteze”. Mai înainte, premierul Mariano Rajoy a vorbit despre necesitatea creării unui buget separat, ambițios pentru zona euro, obligațiuni comune și un ministru de finanțe. În timpul recentului summit de la Bruxelles din martie însă, în afară de e,l numai șeful guvernului portughez, Antonio Costa, a sprijinit cu un entuziasm egal planurile francezilor. Italia, pe care de asemenea  putea conta Parisul, s-a autoexclus din joc după alegerile din 4 martie, în care majoritatea voturilor au fost cucerite de partidele eurosceptice. Până acum nu există perspective clare pentru crearea noului guvern.

În această situație, Macron a fost de acord cu amânarea la sfârșitul lui iunie a datei stabilirii foii de parcurs a reformelor. Dar nici acest lucru nu este sigur: marți, ministrul olandez de finanțe, Wopke Hoekstra, într-o declaraţie pentru Bloomberg, a pus la îndoială respectarea unei date atât de scurte. Deja acum câteva săptămâni, premierul Mark Rutte a strâns o coaliție de opt țări mici, nordice și baltice împotriva planurilor lui Macron.

„Poziția celorlalte state nu este ușor de stabilit, pentru că de la cuvântarea programatică de la Sorbona în septembrie, nici chiar președintele Franței nu s-a pronunțat în această chestiune și nu se știe cât a mai rămas din programul său. În orice caz, Belgia, unde guvernează o coaliție de patru partide, nu s-a referit oficial la planurile lui Macron” – spune profesorul Sapir.

Alte elemente ale programului se prăbușesc singure. În toamna anului trecut, miniștrii de finanțe ai țărilor uniunii monetare l-au ales pentru un nou mandat în fruntea Eurogrupului pe Mario Centeno în loc, așa cum a dorit liderul francez, să numească un ministru de finanțe permanent pentru Euroland. De asemenea, ideea creării unui buget separat pentru uniunea monetară (în valoare de câteva puncte din PIB) se diluează pe măsură ce încep negocierile pentru perspectiva financiară multianuală după anul 2020  a UE. Cu toate că acum sunt mai multe sarcini de rezolvat (apărarea, imigrația) și trebuie umplut golul lăsat de britanici (12-14 miliarde euro pe an), nimeni nu are de gând să plătească resurse financiare suplimentare. Rutte, între alți lideri, a declarat pentru „Spiegel” că țara sa nu va da niciun ban pentru creșterea contribuției.

„Mă aștept ca, în locul unui buget separat să se reușească punerea de acord a sistemului de granturi pentru diverse proiecte de investiții în țările zonei euro, în cadrul perspectivelor financiare multianuale, în toată Uniunea. Acestea nu au însă nicio legatură cu un fond comun puternic, care ar marca de facto începutul Europei federale, pe care inițial a dorit-o Macron” – spune pentru „Rz” Michael Emerson, expert la Centrul pentru Analize Politice Europene din Bruxelles (CEPS).

În schimb, prin Comisia Europeană, asupra căreia Berlinul are o influență puternică, Merkel lansează o alternativă la planul francez al reformelor. Aceasta prevede ca deciziile să fie luate de toate țările UE, nu numai de țările Eurolandului. Deci și de către Polonia, care, grație depășirii treptate a disputei pentru statul de drept, începe să revină în jocul european. Varșovia a fost de la început categoric împotriva Europei cu două viteze.

Germania vrea, de asemenea, transformarea mecanismului de stabilizare european, care datorită fondului euro de 500 miliarde euro poate salva țările de la faliment, într-un fond monetar european independent. Acesta ar putea veni în ajutorul statelor insolvabile numai cu condiția ca investitorii privați  să piardă dinainte o parte din fondurile investite în obligațiunile acestor țări. Rolul său este de a învăța piețele financiare să fie prudente. “Va fi deja un mare succes, dacă la summitul din iunie de la Bruxelles liderii UE vor stabili un calendar precis de finalizare până în anul 2025 a uniunii bancare, adică înființarea treptată a mecanismului comun de garantare a plății contribuțiilor instituțiilor financiare falimentare. Acesta va fi însă un plan condiționat, dependent de limitarea de către bănci a creditelor proaste” – spune profesorul Sapir.

În mai anul viitor vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European, apoi va fi aleasă noua Comisie Europeană. La Bruxelles crește teama în fața valului de partide populiste, care vor deține o pondere mai mare în Parlamentul European. De aceea, dacă în iunie nu se va reuși să se cadă de acord asupra unui plan de reforme mult mai ambițios, următoarea ocazie ar putea apărea abia în anul 2020, cu doi ani înainte de alegerile prezidențiale în Franța și cele parlamentare în Germania.