Modelul românesc

România nu este nici Polonia, nici Ungaria, dar începe să fie tot mai des asociată cu cele două țări-problemă ale UE. Există doar diferențe de stil. La noi, deriva autoritaristă se manifestă soft, ”pe sub masă” și nu este asumată ideologic. Nu avem un lider puternic, o figură centrală, gen Viktor Orban, care să stârnească ample polemici în societate sau rumoare la Bruxelles.

Dimpotrivă, guvernul de la București și președintele Iohannis se pretind, la nivel declarativ, pro-occidentali. Șeful statului visează la o funcție înaltă după încheierea mandatului. De curând, a dat de înțeles că ar accepta șefia NATO dacă i s-ar propune.

Din acest motiv, cam toate declarațiile oficiale făcute de președinte sau premier pe teme importante de politică externă, justiție, stat de drept, valori europene sună impecabil. Judecând după aparențe, România pare cel mai liberal și pro-european stat din regiune.

În realitate, România este astăzi orice altceva, numai o democrație funcțională nu. Sub președintele Iohannis și coaliția PSD-PNL-UDMR, țara se îndepărtează tot mai mult de valorile europene.

Diferența majoră față de Polonia sau Ungaria o face acest dublu discurs: liderii de la București spun ce vor să audă oficialii de la Bruxelles sau Washington, dar fac tot cum vor ei. Duplicitatea ca mod de viață, absența credinței în ceva, flexibilitatea extremă a coloanei vertebrale caracterizează cei mai mulți politicieni români de ieri și de azi, precum și o parte semnificativă din societate.

Modelul românesc funcționează aproape neschimbat, în esența lui, de cel puțin jumătate de secol, cu rădăcini întinse în urmă cu două-trei secole, în vremea domniilor fanariote.

Modelul a funcționat cu oarecare succes și sub Ceaușescu, atunci când s-a opus în ’68 invadării Cehoslovaciei, reușind să păcălească o vreme Occidentul. Și atunci România părea altfel decât restul țărilor din blocul comunist. Numai că în ce privește modul de exercitare a puterii era la fel. Doar calculele personale ale lui Ceaușescu îl făceau să pară diferit.

Cea mai recentă tentativă de înșelare a Occidentului a fost semnalată de trei asociații de magistrați. Ele l-au acuzat pe ministrul justiției, Cătălin Predoiu, că a pus în dezbatere alte proiecte de legi decât cele prezentate Comisiei Europene. Altfel spus, Predoiu ar fi prezentat la Bruxelles un pachet de reforme care nu s-au mai regăsit însă în legile promovate în țară.

Exemplele pot continua la nesfârșit. În prezența vicepreședintelui Comisiei Europene, Vera Jurova, aflată în vizită la București, Parlamentul a transpus, în cel mai pur stil românesc, o directivă privind avertizorul de integritate, golind practic legea de conținut. În tot acest timp, șeful statului făcea, la Cotroceni, la braț cu oficialul european, declarații sforăitoare despre reformele din justiție și necesitate ridicării MCV.

Îndepărtarea României de regulile europene se vede și mai limpede în statistici. România ocupă locul 21 din 28 (nr. la momentul realizării studiului UK era parte din UE) în rândul țărilor europene într-un clasament care măsoară numărul procedurilor deschise de Comisia Europeană împotriva țărilor care nu au transpus la timp directivele europeană sau le-au transpus și pus în aplicare incorect.

Cele mai puternice semnale de alarmă vin tot din exterior. Ultima analiză publicată de prestigiosul think-tank britanic Oxford Analytica, unul dintre cele mai influente la nivel global, face o radiografie exactă a modului în care funcționează România sub președintele Iohannis.

Intitulată ”Președintele erodează democrația pluralistă din România”, analiza arată că Iohannis se bazează tot mai mult pe serviciile de informații pentru a-și menține puterea.

Oxford Analytica indică în repetate rânduri puterea serviciilor secrete, arătând că acestea au primit până și rolul de a supraveghea investițiile străine.

Analiza OXAN dedică spațiu consistent proiectelor de lege ale serviciilor secrete, publicate în exclusivitate de G4Media, arătând că ”drafturile au fost elaborate de oficiali ai serviciilor de informații (un act de o legalitate îndoielnică) cu știința birourilor președintelui și premierului”. ”Propunerile ar crește considerabil puterile SRI, lăsându-l responsabil doar în fața președintelui și a consilierilor săi”.

La analizele independente se adaugă rapoartele oficiale de la Bruxelles sau Washington.

Presa din România a fost  inclusă în cea mai mare categorie de risc privind libertatea de exprimare, potrivit raportului privind respectarea statului de drept în UE făcut public la jumătatea lunii iulie de Comisiei Europeană. Este un alt indicator relevant al fenomenului de degradare democratică accelerată.

Libertatea de exprimare și independența presei din România au ocupat un loc central și în Raportul pe 2021 al Departamentului de Stat al SUA privind drepturile omului în România, dat publicității la jumătatea lunii aprilie.

Suplimentar, partenerii americani atrag atenția asupra fenomenului corupției: ”practicile de corupție au rămas larg răspândite, în ciuda mai multor urmăriri penale de profil înalt. În cursul anului au existat numeroase rapoarte privind corupția guvernamentală, uneori în condiții de impunitate. Corupția și utilizarea abuzivă a fondurilor publice au fost larg răspândite”.

Cum arată, așadar, România azi, la 30 de ani de la căderea comunismului? Foarte schimbată la suprafață, desigur, cu o mulțime de drepturi și libertăți câștigate, parte din NATO și UE, nu încape comparație.

Dar există ceva etern, neschimbat, impregnat adânc în modelul românesc de funcționare a puterii, bazat pe servicii secrete, pe tentația partidului unic și etatism, pe o presă cenzurată la sânge, pe contraselecție la vârful puterii (gângavii de azi i-am văzut parcă și înainte de 89 în aparatul guvernamental), pe duplicitatea liderilor, pe o populație îndobitocită cu propagandă și minciună, slab educată, pe corupție ca mod de viață, pe fugă de răspundere de sus până jos.

România n-a internalizat valorile occidentale în ultimii 30 de ani. Le mimează cu mult talent, dar a rămas aceeași țară a formelor fără fond, un stat marginal, sursă de imigrație pentru Occident și de brain-drain.

Până și cadrul administrativ, modelul centralizat de distribuire a banilor de la București către județe, este cel de acum 50 de ani. Nimic nu s-a schimbat în mod semnificativ pe harta României.

Pentru mulți din generația mea este dezarmant să vadă cum acest model falimentar s-a perpetuat decenii la rând după căderea comunismului, cum atmosfera sufocantă de azi seamănă tot mai mult cu cea de dinainte de ’89 și cum România se întoarce în timp, cu tot progresul ei economic indiscutabil, la năravuri și metehne pe care cu totii le speram definitiv depășite.

Cine nu face parte din mica nomenclatură de partid și de stat nu există. Viața pe cont propriu pare un coșmar nesfâșit.

Sistemul pare și azi închis pe termen lung, pentru cel puțin două cicluri electorale, cu slabe speranțe de primenire. Din acest motiv, la fel ca înainte de ’89, cei care văd și înțeleg ce se întâmplă în jurul lor aleg salvarea personală, cu diferența notabilă că înainte fugeai, iar acum poți pleca liniștit, fără riscul de a fi reținut la graniță.