Motivul pentru care China nu-și poate opri declinul. Analiză Foreign Policy

Analiză publicată de Howard W. French (profesor la Columbia University) în Foreign Policy, preluată de Rador Radio România:

Opinia „de turmă” în rândul analiștilor și altora care examinează tendințele problematicii chineze a fost dintotdeauna predispusă la schimbări bruște. La finalul anilor ’70, începutul anilor ’80, China era văzută în Occident ca o poveste geopolitică lipsită de mistere: Mao Zedong murise și odată cu el pieriseră longeviva căutare de către China a autarhiei, cât și deceniile de opoziție fățișă la ordinea mondială capitalistă. Conducătorii și presa din Occident aclamau ascensiunea unui conducător zâmbitor și aparent amical, Deng Xiaoping. Deși sperau la o creștere economică a Chinei, puțini se și așteptau ca țara să se profileze rapid ca un competitor economic de primă clasă.

Acea opinie a început să se schimbe în anii ’90, într-un interval remarcabil de scurt. Până la începutul anilor 2000 China ajunsese să fie considerată tot mai mult o forță economică de neoprit.

O nouă schimbare s-a petrecut recent și este chiar și mai dramatică. Pe ici pe colo, și apoi deodată pretutindeni, formatorii de opinie și experții afirmă de o vreme că marele motor chinez al creșterii e defect și țara nu mai destinată să conducă lumea în următoarele decenii.

Specialiștii care monitorizează China cel mai atent cunosc deja de ani buni principalele două motive invocate de această opinie populară. Primul e acela că modelul de creștere al Chinei s-a bazat excesiv pe politici precum represiunea financiară și un volum extraordinar de investiții. În acest caz represiunea nu are nimic de-a face obișnuitul uz politic al termenului. Aici înseamnă că statul controlează rata dobânzii, rata de schimb și fluxurile de capital spre exterior în așa fel încât populația nu beneficiază de pe urma nivelului ridicat al economiilor pe care le realizează, nici prin acumulare, nici prin dobândă. În schimb acest profit e captat de către stat și direcționat către ce ramuri economice decid birocrații, inclusiv multe sectoare de stat.

Unele probleme care pot deriva din represiunea financiară le pot fi evidente și celor neinițiați. Birocrații nu prea se pricep în general la afaceri și e improbabil ca ei să se afle în cea mai bună poziție de a face pariurile economice cele mai inteligente și abile cu privire la viitorul industrial. Dar alte trăsături ale acestui model s-ar putea să fie mai puțin evidente. Atunci când statul preia și investește economiile populației conform propriilor toane, capitalul devine mai puțin și mai scump pentru investitorii privați. Se mai reprimă astfel și consumul intern, de care cele mai mature economii depind pentru a crește. În fine, pe măsură ce statul direcționează tot mai multe resurse spre industrii alese de el, profitul mediu al investițiilor începe să scadă. China a ajuns acum în punctul în care trebuie să investească volume enorme de capital pentru a produce fiecare nou dolar de creștere economică, iar toți indicatorii sugerează că situația se va agrava în continuare.

Celălalt mare factor, de acum invocat aproape universal de proaspeții sino-sceptici, e situația demografică deplorabilă a țării. În fiecare săptămână par să apară noi articole despre cât de rapid îmbătrânește populația țării și despre reticența tot mai mare a femeilor și a cuplurilor de a face copii. Și da, sincer să fiu, cifrele sunt cu adevărat șocante.

Un bun studiu de caz pentru a vedea unde se plasează presa consacrată în privința evaluării Chinei e un articol publicat săptămâna trecută în New York Times de editorialistul Paul Krugman. Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, explorează în articol în detaliu fiecare dintre acești doi factori. În privința represiunii financiare el l-a citat pe Michael Pettis, un specialist în economia Chinei stabilit la Beijing pe care eu îl citesc și îl citez de peste un deceniu. El s-a ocupat și de problemele demografice ale Chinei, pe care le studiez și eu cam tot de atât timp.

La fel ca mulți alții, doar că venind cu o mult mai mare expertiză, Krugman a încercat să determine dacă Beijingul e capabil să-și găsească o cale de ieșire din problemele lui economice pentru a reveni pe o cale mai luminoasă. Nu s-a arătat însă optimist și, chiar dacă sunt de acord cu concluzia lui generală, am ajuns la ea pe o cale întrucâtva diferită.

Krugman observă că guvernul președintelui chinez Xi Jinping nu e dispus să abandoneze represiunea financiară prin consolidarea fragilei asistențe sociale a Chinei, care la rândul ei poate duce la un mai mare consum intern ce ar alimenta PIB-ul și creșterea economică. Krugman atribuie acest refuz unei ideologii „anti-pomană” și ostilității față de așa-zișii „leneși”, aspect care i l-a adus în minte pe guvernatorul de Mississippi. E adevărat că Xi a vorbit în acest sens, însă problema lui cu serviciile sociale e mult mai profundă.

Xi nu e ostil numai din punct de vedere ideologic unor sisteme mai generoase de sănătate, pensii și șomaj. Problema reală e că China a așteptat din capul locului mult prea mult pentru a lua de coarne aceste probleme. Beijingul greu a ajuns să ia în serios problemele îmbătrânirii și declinului populației, amânându-le până când pur și simplu nu mai puteau fi negate, iar din acel moment aproape că a izbucnit panica. Țara e plină acum de reclame care-i îndeamnă pe tineri să facă copii, dar e improbabil să funcționeze.

China ar fi trebuit să finanțeze mult mai generos programe de asigurare socială și bunăstare pe vremea când încă se mai bucura de roadele maximei înfloriri economice. Atunci Beijingul și-ar fi permis fără probleme asemenea programe și tot atunci ar fi avut ele și cel mai puternic impact. Acum, când mortalitatea depășește natalitatea – și, corespunzător, populația tânără e în declin, iar cea a pensionarilor explodează -, finanțarea tratării bolilor cronice, a căminelor de bătrâni și a pensiilor în general se resimte ca o povară zdrobitoare la Beijing, mai ales că deja se vede încetinirea economiei.

Acestea nu se datorează preponderent ostilității față de asistența socială. E vorba mai degrabă de o dilemă tot mai dureroasă: alegerea dintre cheltuielile militare și cheltuielile sociale, despre care scriam într-un eseu din 2016. Atât în el cât și în cartea mea din 2017, „Everything Under the Heavens” [„Tot ce e sub ceruri”], argumentam că China a privit perioada actuală ca pe o fereastră a șanselor care urma să se și închidă. Beijingul spera să se folosească de fereastră pentru a realiza mari progrese geopolitice, pe care să le cimenteze apoi prin creșterea economică impresionantă și modernizarea militară extraordinară, mai înainte ca prețul inevitabil asociat îmbătrânirii să o forțeze la o reorientare spre cheltuielile sociale interne.

Indicii privind această strategie pot fi găsite aproape oriunde te uiți, de la politica agresivă a Chinei în mările vecine, unde a contrat revendicările teritoriale ale vecinilor construind insule artificiale pe care a amplasat baze militare, și până la investițiile enorme în Inițiativa Centură și Drum. Acum ceva mai restrâns, e programul de investiții masive în infrastructură în toată Eurasia și alte regiuni ale lumii.

Nu am găsit neajunsuri doar în modul în care exprimă Krugman noua opinie populară. Eu însumi am greșit. Socoteam că din cauza problemelor demografice accelerate fereastra de șanse geopolitice i se va închide Chinei undeva prin deceniul 2030. Realitatea e că fereastra a început deja să se închidă. (Traducere: Andrei Suba)