‘Naționalismul’ redefinește dreapta americană (CNN)

Dreapta americană, identificată de mult timp cu mișcarea conservatoare, se apropie din ce în ce mai mult de ceva foarte diferit – naționalismul – care îi sperie pe unii experți în istorie, dar care inspiră o nouă generație de republicani, scrie CNN.

Partidul Republican se luptă de zeci de ani să împace faliile sale interne dintre naționaliști și conservatori. Pentru cine nu este interesat de politica americană din ultimii 30 de ani, cei doi termeni par sinonimi, dar nu au fost întotdeauna așa.

Naționalismul este identitatea mai presus de filozofie

Așadar, ce este un naționalist și ce este un conservator? Și contează dacă folosim acești termeni în mod interschimbabil?

Mai întâi, o definiție rapidă: Atunci când academicienii folosesc „naționalism” de unul singur, este vorba despre conceptul că un anumit tip de identitate contează mai mult decât filosofia. Aceasta poate fi un loc, o etnie sau o religie. În politica actuală din SUA, vedem de obicei această identitate cu naționalismul creștin sau naționalismul alb.

Definirea conservatorismului este dificilă

Fie că ne întoarcem până la filosoful Edmund Burke, fie că începem cu fostul președinte Ronald Reagan, conservatorismul a însemnat, de obicei, o rezistență la schimbări radicale și o credință în prudență, mai ales când vine vorba de rolul guvernului în viața cetățeanului.

Mulți conservatori se irită când sunt încadrați în însăși ideea de naționalism, chiar și fără adaosuri precum „creștin” sau „alb”. Versiunea lor de conservatorism nu ține cont de loc.

Fostul vicepreședinte executiv al Heritage Foundation, Kim Holmes, a susținut în 2019 că „conservatorii americani au susținut că unul dintre lucrurile mărețe ale Americii a fost faptul că era diferită de toate celelalte țări. Diferit de toate celelalte naționalisme”.

Îmbrățișarea naționalismului sub Trump

Trump a răsturnat acest principiu mai deschis al conservatorismului atunci când s-a declarat „naționalist” în 2018. Cele mai multe dintre propunerile sale politice în calitate de președinte s-au concentrat pe punerea „Americii pe primul loc”.

Pentru Holmes, identitatea americană „se bazează pe un crez universal… ancorat în principiile fondatoare ale Americii”. Holmes vede spirite înrudite și o luptă comună cu conservatorii din alte părți ale lumii care ar putea împărtăși aceste principii.

Nu a fost întotdeauna partizan

Conservatorismul, ca și concept, nici măcar nu a fost partizan în secolul XX. Joe Biden a îmbrățișat termenul în timpul primului său mandat în Senatul SUA, spunându-i lui Kitty Kelley de la Washingtonian în 1974: „Când vine vorba de drepturile și libertățile civile, sunt liberal, dar asta e tot. Sunt cu adevărat destul de conservator în majoritatea celorlalte probleme”.

De-a lungul timpului, termenul a evoluat. După cum a afirmat Lee Drutman, politolog la think tank-ul New America și autorul cărții „Breaking the Two-Party Doom Loop: The Case for Multiparty Democracy in America”,: „Cândva, exista un înțeles coerent, dar acum poți fi conservator în materie de securitate națională, conservator economic, conservator social. A devenit mai mult o identitate”.

Holmes a spus că atunci când conservatorii își pierd încrederea în forța filosofiei lor, aceasta riscă să devină identitar. „Ei cred că conservatorismul fuzionist tradițional și ideea de excepționalism american nu sunt suficient de puternice. Aceste idei nu au suficientă forță. Ei vor ceva mai puternic care să țină piept pretențiilor universale ale globalismului și progresismului, pe care le consideră antiamericane.”

Se formează un parteneriat

Un astfel de parteneriat între naționalism și conservatorism, susține Angie Maxwell, profesor de științe politice la Universitatea din Arkansas, a fost forjat la mijlocul secolului al XX-lea, când Partidul Republican a lucrat pentru a rupe influența pe care Partidul Democrat o avea asupra Sudului de la Reconstrucție până la sfârșitul secolului al XX-lea.

„Vedem cum Partidul Republican încearcă să adopte marca specifică a conservatorismului alb sudist”, a spus ea.

Maxwell a menționat că, deși partidul era divizat în privința strategiei, diverse campanii republicane au observat că ar putea să racoleze alegători prin accentuarea valorilor creștine, a antifeminismului și a resentimentelor rasiale. În anii 1960, a remarcat ea, sentimentele privind aceste trei dinamici s-ar fi împărțit în mod egal între membrii ambelor partide, în timp ce astăzi aceste opinii sunt simțite în mod disproporționat de alegătorii republicani.

Ceea ce ne duce la ziua de astăzi, în care reprezentanta Marjorie Taylor Greene, republicană din Georgia, spune clar: „Trebuie să fim partidul naționalismului, iar eu sunt creștină, și o spun cu mândrie, ar trebui să fim naționaliști creștini”.

„Nu este nimic conservator la Marjorie Taylor Greene, dacă conservator înseamnă că trebuie să pășim cu prudență, nu trebuie să aruncăm lucrurile în aer, trebuie să avem reținere și umilință”, a argumentat Drutman, amintind de Burke, pe care mulți îl consideră fondatorul conservatorismului modern. „În unele privințe, (fostul președinte Barack) Obama este mult mai mult un conservator burkean.”

Ce ne așteaptă

Drutman a remarcat că unele forme de naționalism sunt benigne: „Poți argumenta că asta este ceea ce este grozav la America – că avem o societate diversă și pluralistă, (că) America este cea mai mare națiune din lume pentru că îi primim pe toți.”

Ceea ce îl îngrijorează pe Drutman este tipul de naționalism identitar al lui Greene.

„Ceea ce s-a schimbat în politica noastră este măsura în care diviziunile noastre politice ne-au determinat să considerăm punctele de vedere concurente ca fiind nelegitime. Ca jumătate din țară să o trateze pe cealaltă jumătate ca și cum ar fi o amenințare pentru țară”, a spus Drutman. „Poate că există unele chestiuni în care ar trebui să fim mai conservatori. Acestea devin periculoase atunci când adepții lor neagă faptul că există o opoziție legitimă”.

Acest lucru l-a preocupat și pe Holmes, scriind în 2019, înainte ca Greene să fie aleasă, când a avertizat: „Naționalismul este lipsit de o idee comună sau de un principiu comun de guvernare, cu excepția faptului că un popor sau un stat-națiune poate fi aproape orice. Poate fi fascist, poate fi autoritar, poate fi totalitar sau poate fi democratic”.