Ne pregătim de faliment? (Op-ed de Lucian Croitoru)

La primul tur de scrutin pentru alegerea președintelui României, au fost două mari surprize. Prima a fost oferită de rezultatele de facto în raport cu rezultatele estimate prin sondaje. Să spunem că această surpriză se referă la numere. Concret, ar trebui să știm cum a fost posibil ca un candidat să câștige primul tur al alegerilor prezidențiale, deși sondajele arătau că doar 6-7 la sută dintre alegători l-ar vota, în timp ce candidatul cel mai bine poziționat, susținut de cel mai mare partid, avea 24-25 la sută din intenția de vot. A doua surpriză a fost aceea că cel care a ieșit pe primul loc în primul tur este un candidat relativ necunoscut, cu mesaje antioccidentale, cu multe afirmații aberante, deopotrivă față de ceea ce știm că este știința sau religia creștină. Cum au fost posibile aceste rezultate surprinzătoare?

Referitor la surpriza oferită de discrepanța dintre estimările prin sondaj și realitate, asupra cărei nu doresc să merg în adâncime, o explicație posibilă, dar improbabilă, este aceea că sondajele nu au fost, tehnic vorbind, bine făcute. Este imposibil ca sondajele bazate pe eșantioane bine dimensionate și nedeplasate să nu reflecte realitatea cu o bună aproximație. Este prin definiție imposibil. Cu alte cuvinte, este teoretic imposibil, dacă se respectă regulile statisticii, ca un candidat măsurat la 6-7 la sută din intențiile de vot, să îl devanseze la votul efectiv pe candidatul cu o poziție de trei ori mai bună în sondaje.

Unii ar putea crede că sondajele au fost „mincinoase”, adică au furnizat rezultate care să reflecte dorințele celor ce le-au comandat. Dacă aceasta ar fi realitatea, ar indica o problemă gravă de manipulare a alegerilor și, implicit, a democrației, iar acest fapt ar trebui să ne îngrijoreze profund. Evident, nu toate sondajele pot fi mincinoase și nu cred că democrația noastră are o problemă reală în acest sens.

Puterea sondajelor statistice de a se apropia de realitate a fost afectată, pe de o parte, de faptul  cunoscut de toată lumea, că ele nu au reflectat intențiile de vot ale diasporei. Dar, această explicație este doar parțială, deoarece ar putea justifica doar câteva dintre punctele procentuale ce reflectă discrepanța dintre sondaje și realitate în primul tur la alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, contează rafinarea metodologiei sondajelor pentru a surprinde ceea ce se numește „spirala tăcerii”[1], adică acea evoluție în care crește atât numărul celor care aderă la o opinie dominantă exprimată în mass-media, cât și numărul celor ce își exprimă opinia diferită doar pe rețele interpersonale. Este posibil ca anumite grupuri formate pe rețelele sociale digitale să considere că se află în relații interpersonale și să-și exprime opiniile diferite (de exemplu o atitudine anti occidentală) față de opinia dominantă (pro occidentală) alimentând spirala tăcerii cu o eficiență mult crescută față de acum câțiva ani. Probabil că metodologia sondajelor a ținut cont insuficient de această eficiență crescută. Aceasta ar putea explica o parte importantă a surprizei.

Ceea ce mă interesează însă în mod special în analiza mea este să explic a doua surpriză. Cu alte cuvinte, să răspund corect la întrebarea „cum este posibil ca o persoană cu mesaje antioccidentale, specific anti UE și NATO, antisemite și specific pro-ruse, să câștige alegerile într-o țară occidentală a cărei prosperitate a crescut enorm după evadarea (acest cuvânt este cel mai potrivit, așa cum voi arăta imediat) din socialismul ceaușist? Evadarea s-a produs în acțiune, dar am rămas prizonierii unui proces de reflecție asupra societății. Închisoarea conceptuală a rămas.

Explicația rezidă, în profunzime, în aceea că societatea occidentală, care este o societate deschisă, a cărei naștere a avut loc acum mai bine de două milenii și jumătate, oricât de mult s-a civilizat, a menținut totuși în interiorul său toate elementele necesare[2] pentru ca în anumite condiții să dea naștere unor forțe care să dorească să închidă societatea. Aceasta înseamnă că totalitarismul este posibil în această sociatate, că uneori poate avea o probabilitate mare, care se poate concretiza. S-a întâmplat în multe țări occidentale dezvoltate. Acum ar putea să se întâmple și în România.

Aceste reflexe totalitare au reapărut de la nașterea societății noastre occidentale de mai multe ori. Exemplele cele mai dramatice și totodată recente sunt național-socialismul din Germania în anii 1930, fascismul din Italia, Portugalia și Spania din aceeași perioadă, iar mai recent, invazia Ucrainei de către Rusia sau războiul din Orientul Mijlociu dintre Israel și adversarii săi, pe care nu-i confundăm, totuși, cu occidentalii.

Ceea ce contează pentru înțelegerea fenomenului pe care îl analizăm este că deși are mai bine de două milenii, societatea occidentală, adică societatea deschisă, se află încă în faza sa infantilă, cum spune Popper[3]. În opinia mea, caracterul infantil al acestei faze poate fi dedus din raportul precar în care se pot  afla, uneori, forțele care tind spre deschiderea societății cu cele care tind spre (re)închiderea societății. Câteodată, pentru că societatea noastră nu s-a maturizat, forțele care țin societatea occidentală deschisă sunt temporar învinse de cele care doresc să o închidă. Această fluctuație are loc printr-o schimbare a raportului dintre regulile care alcătuiesc mintea noastră occidentală, printr-un atac asupra regulilor descoperite care alcătuiesc tradiția.

Ceea ce deschide societatea sunt regulile generale, scrise sau nescrise, descoperite de-a lungul evoluției noastre selective. Aceste reguli ne ghidează comportamentele în relațiile cu semenii noștri. Aceste reguli sunt generale, adică nu deservesc scopuri ale unor grupuri cunoscute. Dimpotrivă, ele ne permit și în același timp ne spun cum să acționăm liber pentru ca, fără a încălca libertățile altora, să putem face un serviciu sau să oferim bunuri unor oameni pe care nu-i cunoaștem. Cu alte cuvinte, ne permit să ne alegem mijloacele pentru a ne câștiga existența. Esența acestor reguli este că ne permit să interacționăm just și util nu numai cu cei pe care îi cunoaștem, ci și cu cei pe care nu-i cunoaștem. Aceasta este societatea deschisă: o societate în care, așa cum spune Hayek, individul contează pentru propria lui valoare și nu pentru că aparține unui grup. În esență, individul este eliberat de sub tutela grupurilor.

Ceea ce ne întunecă mintea și închide societatea, adică o împinge spre totalitarism, este exact opusul: acele regulile proiectate pentru a atinge scopuri ale unor grupuri cunoscute sau chiar ale societății în ansamblu. Nu am descoperit de-a lungul evoluției noastre selective reguli care să ducă la organizarea intereselor pe grupuri. Cu alte cuvinte, nu este natural ca interesele în societate să se organizeze pe grupuri. Totuși, grupurile organizate apar, iar scopul lor este să convingă guvernele să proiecteze reguli care să ia de la alții acele resurse care lipsesc pentru atingerea scopurilor grupurilor respective.

Este esențial să înțelegem că regulile creează ordine socială. Regulile descoperite (indiferent de domeniu), care alcătuiesc tradiția occidentală, adică nenumăratele reguli de bună conduită individuală, sunt cele care alcătuiesc ordinea spontană. În sintagma „ordine spontană”, accentul este pe cuvântul „ordine”. Spontan nu înseamnă haotic (o expresie de genul „ordine haotică” ar fi oximoronică), cum cred cei mai mulți, ci o ordine impersonală, în sensul că nu aparține uneia sau mai multor minți, ci acelei minți care rezultă exclusiv din virtual nelimitatele decizii pe care fiecare le luăm în mod liber, ghidați de regulile generale descoperite, pentru a ne atinge scopurile individuale. În acest sens, ordinea spontană este ordinea celor mulți și liberi, este rodul tuturor minților. Dimpotrivă, ordinea socială proiectată este acea ordine care apare pe baza regulilor pe care le proiectează (le inventează, le concep, le preferă) câțiva cu scopul de a atinge rezultate particulare pentru grupuri bine definite.

În mod firesc, dar contraintuitiv pentru cei mai mulți, ordinea spontană, care este baza pentru bunăstarea și solidaritatea noastră, este mereu și într-un mod copleșitor preponderentă în raport cu ordinea proiectată. Deși pare contraintuitiv, aproape oricât de multe reguli am proiecta, ordinea proiectată rămâne mereu o parte minoră a ordinii sociale în raport cu ordinea spontană. În acest sens acționează progresul tehnic, consecințele neintenționate, necesitățile constante și, nu în ultimul rând, faptul că cei mai mulți oameni sprijină ordinea spontană a pieței.

Dintre toți factorii enumerați, cel mai contraintuitiv este acela că cei mai mulți oameni sunt în favoarea economiei de piață. Pentru a înțelege acest aspect e nevoie să distingem între faptul că, pe de o parte, omul acționează, iar pe de altă parte reflectează sau are opinii referitor la ordinea socială. Când acționează pentru a-și atinge scopurile individuale legitime, fiecare respectă cu necesitate regulile abstracte de bună conduită pe care le-am descoperit și care formează structura economiei de piață. Numai urmând această disciplină a pieței se pot atinge obiectivele individuale. Fiecare susține, cu necesitate, ordinea spontană a pieței, căreia mai sus i-am spus, oarecum imprecis, ordinea celor mulți și liberi[4]. Asta e certitudinea că am evadat din comunism.

Când însă reflectăm la ce ar trebui schimbat în ordinea socială, nu există nicio necesitate care să ne ghideze rațiunea și putem să ne imaginăm reguli care să o facă mai bună în raport cu emoțiile și sentimentele noastre, dar mai proastă în raport cu necesitatea de a urma regulile abstracte care ne ghidează în atingerea obiectivelor. Din această perspectivă, o închisoarea conceptuală la care m-am referit mai sus încă există, chiar dacă mult atenuată față de ce a fost în practică în țările socialiste.

Există totuși o condiție pentru ca ordinea spontană a acțiunilor noastre libere, pe care ne bazăm prosperitatea și libertatea politică, să fie, așa cum am afirmat mai sus, mereu preponderentă. Condiția respectivă este extrem de importantă pentru a înțelege de ce ceea ce s-a întâmplat în primul tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2004 și ce s-ar putea în continuare întâmpla la alegerile parlamentare din 1 decembrie și în turul al doilea de la alegerile prezidențiale în România este periculos.

Concret, societatea noastră va continua să reprezinte tot timpul și masiv preponderent ordinea spontană cu condiția să nu creem, urmându-ne emoții sau sentimente jignite de clasa politică, un tiran care ar putea impune, sau să adoptăm prin vot, o regulă care să țintească explicit  suprimarea ordinii spontane. Altfel, întreaga societate s-ar închide în mare măsură, adică ar deveni o societate totalitară, așa cum s-a întâmplat în perioada comunistă. Dacă nu depășim limita pe care o constituie condiția amintită, atunci putem continua să dăm economiei noastre un caracter mai mult sau mai puțin social, dacă astfel emoțiile și sentimentele majorității votanților sunt protejate, dar putem fi siguri că va rămâne preponderent o ordine spontană rezultată din acțiunile noastre ghidate de regulile generale descoperite, cu atât mai eficientă cu cât va avea mai puține reguli cu scop în favoarea unor grupuri.

Având această condiție clarificată, revin la ideea organizării intereselor pe grupuri, căci exagerările cu acest tip de organizare au generat dorința alegătorilor să dea voturi împotriva „Sistemului”. Atât timp cât ordinea spontană este mereu preponderentă într-un mod covârșitor, în Occident este imposibil ca toate interesele diferite să fie organizate pe grupuri închise distincte. Aceasta înseamnă că ești liber să pleci dintr-un grup, dar nu vei fi primit în altul. Dacă, prin absurd, ordinea spontană a celor mulți și liberi ar înceta să împiedice organizarea în totalitate pe grupuri închise, de la acel moment, structura economiei ar rămâne neschimbată, devenind din ce în ce mai inadecvată din perspectiva ajustărilor pe care le fac necesare schimbarea condițiilor în care ar opera.

Păstrând această condiție în minte, doresc să menționez că, în Occcident, organizarea pe grupuri a intereselor este un fapt, dar limitat. Am menționat deja că, așa cum este destul de clar în literatura de specialitate, grupurile mari de oameni nu formează în mod spontan o organizație. Această proprietate o au doar grupurile mici. Astfel, dacă în societatea occidentală interesele economice mari formează organizații, aceasta se întâmplă exclusiv din cauză că guvernele utilizează puterea politică în acest scop. Guvernul proiectează, la presiunea acelor grupuri, reguli care să asigure realizarea scopurilor grupurilor. Dar pentru că ordinea spontană face imposibil ca toate interesele să se organizeze în grupuri închise, atunci există în societate un număr mare de persoane care nu sunt organizabile și, în consecință, organizate. De câte ori a fost posibilă o organizare a plătitorilor de impozite? De câte ori a fost organizat imensul grup de consumatori?

În final, grupurile organizate pot să ia din societate mai mult decât li se cuvine și să lase mai puțin pentru ceilalți. Ordinea spontană face totuși ca, în cea mai mare parte, fiecare să ia din societate atât cât îi permite propria contribuție marginală la aceasta, lăsând cât mai mult pentru ceilalți.

Ceea ce am descris aici într-un mod destul de abstract referitor la grupuri[5] a fost vizibil în societatea occidentală mai ales după al Doilea Război Mondial. Dar este important că această orientare s-a manifestat în cele mai multe țări occidentale dezvoltate, mai ales pentru a permite diverselor grupuri să-și realizeze anumite scopuri economice particulare. Doar într-o foarte mică măsură această orientare spre proiectarea de reguli cu scop în favoarea grupurilor s-a manifestat în sfera politică. Clasa politică a avut în general grijă să nu creeze privilegii obținute prin adoptarea de reguli cu scop, ci a avut ca principiu ca resursele la care are acces în scopul personal al membrilor ei să fie în principal definite prin legi generale, aplicabile tuturor.

În România, această din urmă precauție nu a funcționat prea bine. Impresia generală a fost că sistemul politic este corupt prin utilizarea de reguli cu scop pentru a acorda pensii speciale, sinecuri – adică posturi publice fără conținut, repartizarea funcțiilor indiferent de competență, crearea de loialități în diverse organisme ce ar trebui să vegheze la înfăptuirea justiției sau în diverse întreprinderi de stat etc. Toate acestea au determinat grupuri închise strict legate de clasa politică.

Sistemul politic însuși a ajuns să fie privit ca un grup închis, fără reguli generale clare, doctrinar corupt, format în majoritate din oameni care nu sunt politicieni de profesie, ci mai ales oameni care nu au avut succes în alte ocupații profesionale. Încet, încet, el a devenit „Sistemul”, acel sistem pe care l-au văzut grupurile mari neorganizabile, indiferent că vorbim de consumatori, plătitori de impozite, pensionari. Probabil că niciodată nu a fost mai clară ca în ultima perioadă această percepție că între grupurile neorganizabile și Sistem se naște o prăpastie.

Mai mult, Sistemul a fost văzut, din nou în toată splendoarea, și din perspectiva grupurilor organizabile, cel mai recent atunci când, după ani de deteriorare a deficitului bugetar, reforma fiscală din octombrie 2023 a vizat, pentru a nu știu câta oară, protejarea sectorului public pe seama sectorului firmelor. Această percepție s-a accentuat și mai mult atunci când a devenit clar că cheltuielile în exces din sectorul public vor crește pentru a face Sistemul mai frumos în ochii electoratului, deși la fel de clar devenea și faptul că plata petrecerii va fi făcută de cei mai înstăriți.

Astfel, a apărut o discrepanță între nevoia nerealistă a celor din grupurile neorganizabile (consumatori, plătitori de impozite, pensionari, rezerviști) de a lupta împotriva sistemului și de a răspunde, nu prin organizarea economică a intereselor lor, căci este imposibilă, ci prin creditarea unor partide care promit lupta împotriva sistemului și programe economice nerealiste: plafonarea dobânzilor, subvenționarea masivă a construcției de locuințe, reducerea nesustenabilă a impozitelor, plafonarea prețurilor și multe alte asemenea măsuri.

Pe acest fundal, tehnologia informatică, utilizată fără respectarea regulilor cerute de autoritatea electorală, a jucat un rol cheie: a permis formarea unui grup care să susțină un candidat ce pare anti-Sistem, dar care este antioccidental, specific anti-UE și anti-NATO, pro administrația putinistă etc. Prea puțini realizează că, pentru a face aceste lucruri, acele formațiuni politice trebuie să suspende, de facto, ordinea spontană a celor mulți și liberi. Probabil, fără a înțelege pe deplin acest lucru, cei ce votează cu astfel de partide votează, de fapt, pentru o abordare politică care va duce, probabil, la adoptarea unei reguli care să aibă scopul aproape mortal al suspendării ordinii spontane, adică a ordinii economiei de piață.

Aici ne aflăm acum. Așa cum am menționat deja în articol, nu am fi primii în istorie. Dar am fi printre foarte puținii în lumea de azi. Aceste forțe politice nu ar fi apărut în România dacă în Occident nu ar fi apărut acele politici progresiste care au țintit la o creștere a organizării intereselor în numele justiției distributive, în numele justiției climaterice și, în general, în numele oricărei idei care introducea un criteriu după care se putea identifica un nou grup. Asta amintește, într-o formă mai rafinată, de ideea eronată din anii 1960 și 1970, conform căreia societatea occidentală este echilibrată doar dacă toate interesele sunt egal organizate, nu doar unele. Această teorie a fost o teorie împotriva ordinii spontane.

Cert este că noi, în România, ne-am dat seama în primul tur al alegerilor prezidențiale că suntem pe muchia unei prăpăstii. Duminică, la votul pentru alegerile parlamentare, vom afla dacă am reușit să facem un pas înapoi, și vom vedea cum, uneori, un pas înapoi înseamnă, de fapt, un pas înainte. Alternativ, am putea deschide calea pentru crearea condițiilor ca prin vot, să aducem la putere partide care sunt pregătite să proiecteze regula aproape mortală care suspendă ordinea spontană a pieței, ordinea spontană a celor mulți și liberi.

[1] Elisabeth Noelle-Neumann, The Spirale of Silence: Public Opinion-our Social Skin, University of Chicago Press, 1984.

[2] Jean-Louise Villerme enumeră multe dintre ele în lucrarea „O oglindă a Occidentului: nazismul și civilizația occidentală”, Editura RAO, 2016.

[3] Karl Popper, The Open Society and its Enemies, Princeton University Press, 2013.

[4] Ordinea socială spontană este generată, pe calea consecințelor neintenționate, chiar și de regulile proiectate, destinate a genera ordine proiectată. Expresia „celor mulți si liberi” este oarecum imprecisă, deoarece la ordinea spontană a pieței contribuie acțiunile tuturor oamenilor liberi, dar cred că expresia este sugestivă în a arăta că nu este ordinea proiectată de câțiva. Fac această precizare pentru că, în prezent, ideea că societatea este o ordine proiectată conștient este o idee neadevărată a raționalist-constructiviștilor, dar pe care opinia publică o acceptată ca fiind adevărată. Asta reflectă foarte bine desincrinizarea dintre acțiune în interiorul ordinii sociale și reflecție despre ordinea socială.

[5] Friedrich Hayek, Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy, Vol. 3, capitolul „Government Policy and the Market”.