Neolovinescianism și neoprotocronism (Op-ed de Vladimir Tismăneanu)

Teza sincronismului european a fost atacată de fasciști și de comuniști. Protocronismul a fost și rămâne o ideologie autohtonistă bazată pe exaltarea (primatul) colectivismului național. Spiritul lovinescian înseamnă participare creativă la proiectul democratic european.

Istoria politică și intelectuală ne poate feri de păgubitoare confuzii conceptuale. Spiritul lovinescian este explicit și asumat antitotalitar. Se agită spectrul unui neolovinescianism pasămite neconectat la „imperativul epocii”. Adică la „Porunca vremii”.

Orice discuție despre moștenirea lui E. Lovinescu are sens doar dacă ține cont de clivajele și departajările ideologice și politice de atunci și de acum. Orice teză poate fi discutată. Important și necesar este să nu renunțăm la perspectiva structuralist-genetică în abordarea fenomenelor ideologice.

În anii ceaușismului târziu sincronismul era la bête noire a diversilor culturnici cu legături ori chiar afilieri securiste. Lovinescianismul era denunțat drept un fel de „antiromânism”. Era, metaforic vorbind, un anti”sorosism” avant la lettre. Acum, când se încearcă din nou restaurația comunisto-fascistoidă, plăsmuirea sperietorii „cosmopolite” se îngemănează cu adoptarea fățișă ori pe furiș a unui etnicism coercitiv.

Etica neuitării și autonomia esteticului, apărate de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu, Nicolae Steinhardt, Ion Negoițescu, Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Șora, Alexandru George, înseamnă deschidere, respirație, ospitalitate spirituală.

Configurațiile culturale nu sunt imuabile. Valorile nu sunt înghețate. Dar există modalități de raportare la ele care să susțină, nu să surpe libertatea spiritului. Există neokantianism, neohegelianism, neopozitivism, neoliberalism. În acest sens putem vorbi despre neolovinescianism. La ceasul Noului Obscurantism, adversarul neolovinescianismului este neoprotocronismul. Autarhic, crispat, reducționist, arhaic și, da, estic.