Nu contează dacă Trump sau Harris câștigă. Europa a pierdut deja (Politico)

În timp ce alegătorii americani aleg un nou președinte, europenii așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă învingătorul va fi Donald Trump – un coșmar pentru mulți – sau Kamala Harris, care este considerată mult mai bună pentru relația transatlantică, scrie Politico.

UE ar trebui să fie mai puțin îngrijorată de președinția SUA și mai mult de modul în care blocul european se poate descurca singură pe o scenă globală periculoasă. Adevărul neplăcut este că interesul american pentru Europa a fost în scădere în ultimii 30 de ani. Și niciunul dintre candidați nu are șanse să readucă apogeul transatlantic de la începutul anilor 1990.

Asta nu înseamnă că aceste alegeri nu vor afecta Europa. Unul dintre candidați este un admirator al lui Vladimir Putin, care dorește să impună tarife vamale de 100% pentru produsele europene și promite să pună capăt războiului din Ucraina a doua zi după alegerea sa. Harris, în schimb, promite continuitate în rolul de lider global al SUA și are un consilier eurofil, Phil Gordon, în care Europa își pune mari speranțe.

Dar dacă facem un pas înapoi, imaginea de ansamblu este următoarea: Europa pur și simplu nu mai este la fel de importantă pentru Washington cum era odată. Îmbătrânită și în scădere, alergică la politica de putere, fracturată și cu aversiune față de risc, Europa nu stârnește din ce în ce mai multă simpatie în rândul multor americani, ci un dispreț batjocoritor – un loc mai degrabă bun pentru vacanțe. Nu ajută faptul că diferența de performanță dintre economiile americană și europeană se mărește inexorabil, în avantajul Americii.

Promotorii transatlantici vor sublinia, pe bună dreptate, că relațiile dintre SUA și UE au fost bune în timpul președintelui Joe Biden. Sprijinul său pentru Ucraina (inclusiv un împrumut de 20 de miliarde de dolari anunțat săptămâna trecută) a fost ferm. Administrația sa, prin intermediul consilierului pentru securitate națională Jake Sullivan, a țesut o relație strânsă cu președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen. „Din cauza războiului din Ucraina, cred că SUA sunt mai pasionate de Europa decât au fost în ultimii 70 de ani”, a scris Whit Stillman, un regizor american care și-a petrecut o mare parte din carieră în Europa.

Dar Biden pare menit să fie ultimul președinte american al Războiului Rece. În urma sa, potopul – sau, mai exact, o serie de responsabili politici care nu consideră că Rusia reprezintă o amenințare majoră la adresa intereselor SUA sau care au un simț mult diminuat al rolului Washingtonului în lume. Chiar și Biden, atunci când a fost nevoie, a lăsat să transpară prioritatea acordată de Washington zonei Indo-Pacific. Vă amintiți de dezastrul AUKUS, când SUA a smuls de sub nasul Franței un contract major de construcție de submarine? Președintele francez Emmanuel Macron a fost furios. Răspunsul în surdină al Washingtonului a amintit de celebra replică a lui Don Draper: „Nu mă gândesc deloc la tine”.

În spatele scenei, francezii sunt de obicei foarte clari cu privire la modul în care Europa este văzută de Washington. „Nu este vorba de ostilitate”, a glumit un diplomat. „Este indiferență. Uneori este și mai rău”.

Pentru a avea o idee despre cât de mult s-au schimbat deja lucrurile, este util (sau masochist) să ne uităm înapoi la zilele în care etalonul de aur al Pax Americana se afla pe cea mai înaltă și mândră poziție pe cerul Europei – sau la ziua în care s-a atins „Vârful Americii”.

Data era 6 iunie 1994. Aliații Americii s-au reunit în nordul Franței pentru a sărbători cea de-a 50-a aniversare a Zilei Z. Un președinte tânăr, care cânta la saxofon, Bill Clinton, a fost vedeta spectacolului. Statele Unite câștigaseră Războiul Rece și acum se întindeau prin vestul Eurasiei, fără opoziție militară, dar cu peste 120.000 de soldați. Cu câțiva ani înainte, Washingtonul lansase apelul și 40 de națiuni, inclusiv câteva europene, s-au alăturat operațiunii Desert Storm. Pe frontul diplomației, giganții încă se plimbau: Richard Holbrooke domina Berlinul de la ambasada SUA.

Din punct de vedere cultural, era, de asemenea, o epocă diferită. Dream Team, formată din vedetele NBA Michael Jordan, Charles Barkley și Larry Bird, a sărit și a driblat, fără efort, pentru a obține medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992. EuroDisney – un fel de colonie americană, chiar la periferia Parisului – tocmai se deschisese, impunând Mickey-mania. Presa americană, de la Herald Tribune până la Wall Street Journal Europe, era încă o prezență mare și impunătoare în viața europeană, cu un personal bogat și foarte apreciat.

Comparați  cu situația de astăzi. Statele Unite și-au retras sau și-au redus amprenta europeană în aproape toate departamentele, cu excepția unuia – sfera digitală, în care companiile americane de tehnologie precum Facebook și X domnesc mai mult sau mai puțin suprem pe ecranele noastre, dar nu aduc farmec. Nivelul trupelor este mult sub 100.000, în ciuda războiului fierbinte de la porțile NATO.

Diplomații americani de pe continent sunt, cu excepția lui David Pressman în Ungaria sau a lui Bridget Brink în Ucraina, creaturi timide care merg încet și nu au nici un baston la îndemână. Herald Tribune a dispărut de mult, în timp ce Wall Street Journal s-a retras înapoi în Lower Manhattan. Dintre agențiile de presă digitale care au apărut în ultimii ani (POLITICO, Semafor, Axios), doar POLITICO a prins rădăcini în Europa continentală. Chiar și giganții tehnologiei se răzgândesc. După ce au dezvoltat instrumente de inteligență artificială de ultimă generație pentru consumatori, aceștia au decis în mare parte să nu le pună la dispoziția utilizatorilor europeni. Riscul de a intra în conflict cu Legea europeană privind inteligența artificială este prea mare.

Pentru Jérémie Gallon, un francez care a lucrat la Washington și a scris o biografie a lui Henry Kissinger, scăderea interesului Statelor Unite pentru Europa nu este un lucru rău în sine. Dar este, în opinia sa, un fapt incontestabil legat de o rotație în elita politicii externe a Washingtonului. „A existat o întreagă generație de înalți funcționari care au avut legături organice cu Europa, fie pentru că părinții lor au emigrat, fie pentru că au fost refugiați din Europa. Kissinger, [fostul consilier pentru securitate națională Zbigniew] Brzezinski, [fostul secretar de stat Madeleine] Albright. Toți au fost europeni la un anumit nivel”, a declarat Gallon.

Îndepărtarea oficială de Europa a început în timpul fostului președinte Barack Obama, care a condus agenda Pivotului către Asia, a spus Gallon. Dar Obama nu a făcut decât să împingă mai departe un proces deja în mișcare, care ar putea acum să se accelereze. „Acum avem o nouă generație în creștere care reflectă demografia americană”, a spus el. „Ei [oficialii guvernamentali sau diplomații americani] fie au legături cu lumea vorbitoare de limbă spaniolă, fie privesc spre Asia. Cei care au legături cu Europa sunt pur și simplu mai puțin prezenți”.

Retrogradarea Europei în psihicul elitelor americane se reflectă în alegerile educaționale și profesionale. Pentru un aspirant la diplomație, stăpânirea limbii mandarine arată mai multă ambiție decât, să zicem, franceza sau chiar rusa. Studiul Europei ca entitate geopolitică, în schimb, este o activitate de nișă. Gallon a notat: „La Harvard, clădirea de studii sud-asiatice este mare, luminoasă și modernă, în mod clar un departament prestigios. Centrul de Studii Europene este exact ceea ce v-ați putea imagina: mic, cam decrepit”.

* * *

Marea ironie a îndepărtării Americii de Europa este că este greu de identificat un motiv anume pentru care se întâmplă acest lucru. Potrivit lui Ben Hodges, care a comandat cândva armatele americane din Europa, costul pentru America al trimiterii a 450.000 de soldați pe continent la apogeul Războiului Rece a fost ușor de suportat în ultimii 70 de ani, iar beneficiile pentru Statele Unite sunt mult disproporționate față de investiție. „Întotdeauna m-a nedumerit faptul că oamenii nu au văzut ce avantaj uriaș avem prin leadership-ul nostru în cadrul NATO și prin relația noastră cu țările europene”, a declarat el. Ideea că America este cumva incapabilă să fie prezentă atât în Europa, cât și în Indo-Pacific este „surprinzător de neinformată”, a adăugat el.

Mai mult, chiar și acum, relația economică dintre SUA și Uniunea Europeană este mai mare decât a fost vreodată în istorie. Volumele comerțului transatlantic de bunuri și servicii sunt uriașe și cresc an de an.

Unii europeni și-au asumat responsabilitatea de a reaminti Washingtonului aceste fapte. Într-un document de cinci pagini prezentat miniștrilor de externe europeni în iulie, ministrul polonez de externe, Radek Sikorski, i-a îndemnat pe omologii săi să vorbească despre beneficiile reciproce ale relației și să risipească percepțiile negative cu privire la relația transatlantică, care s-au răspândit mai ales în tabăra republicană.

Dar aceasta este o căutare solitară, și una care nu pare să aibă prea multe tangențe cu izolaționiștii MAGA. Pentru Trump, care vede NATO ca pe o povară, sau pentru JD Vance prezența americană peste mări pare o pacoste, o distragere a atenției de la prioritățile interne precum deportarea migranților sau menținerea prețurilor la un nivel scăzut.

* * *

Pe măsură ce data de 5 noiembrie se apropie, europenii se confruntă cu perspectiva unei noi dezangajări a Statelor Unite. Dacă Harris câștigă, Casa Albă va continua să sprijine Ucraina, dar în cele din urmă ar putea îndruma Kievul către un acord cu Rusia într-un viitor nu prea îndepărtat. Investițiile în NATO ar rămâne constante, deși tendința de bază ar fi prioritizarea Indo-Pacificului în detrimentul Europei.

Dacă Trump câștigă, există un sentiment din ce în ce mai puternic că toate pariurile sunt închise. Unii cred că administrația sa se va comporta rațional, sau cel puțin rațional după standardele sale, și nu va întoarce foaia cu privire la NATO, și că va urmări un acord privind războiul din Ucraina care ar permite ambelor părți să revendice victoria (de exemplu, prin acordarea mai multor arme Kievului și amenințarea cu ridicarea tuturor restricțiilor privind utilizarea acestora, în schimbul încetării operațiunilor ofensive ale lui Putin și a obținerii de teritorii).

Dar nu toată lumea este atât de sigură. „Vrem să credem că Trump va fi rațional, dar nimeni nu poate fi sigur”, a declarat un înalt diplomat al UE căruia i s-a acordat anonimatul pentru a vorbi deschis despre politica americană.

Luați prin surprindere în 2016, oficialii UE spun acum că se pregătesc pentru orice ar putea face Trump. Diplomații și funcționarii comerciali promit că sunt pregătiți să riposteze „rapid și dur” dacă Trump încearcă să înceapă un război comercial cu UE.  Cu toate acestea, acest tip de schimburi comerciale este, fără îndoială, partea ușoară atunci când vine vorba de imaginarea relației pe termen lung a Europei cu Statele Unite. Mult mai dificilă este planificarea unui viitor în care Statele Unite vor fi semnificativ și permanent mai puțin implicate în protejarea Europei.

În acest sens, Franța joacă rolul Cassandrei Europei, avertizând că blocul comunitar trebuie să se pună la punct în materie de apărare, indiferent de cine este ales președinte. „Nu putem lăsa securitatea Europei în mâinile alegătorilor din Wisconsin la fiecare patru ani”, a declarat ministrul francez pentru Europa, Benjamin Haddad, la televiziunea LCI săptămâna trecută. „Să ieșim din negarea colectivă. Europenii trebuie să își ia destinul în propriile mâini, indiferent cine este ales președinte al SUA.”

Ideea a fost preluată de Comisia Europeană de la Bruxelles, care dorește ca Europa să fie mai independentă în materie de tehnologie, apărare și materii prime. Dar adevărul este că, atunci când vine vorba de imaginarea unui viitor cu mai puțină America, blocul este profund divizat. Oricât de entuziaști ar fi susținătorii „autonomiei strategice” europene, nu există niciun impuls în spatele creării unei armate europene sau a unei umbrele nucleare europene.

Unele țări – în special țările nordice și unele națiuni din centrul și estul Europei – văd în această inițiativă a Parisului o manevră de susținere a companiilor franceze. Acestea consideră propunerile pentru o Europă mai puternică, cu obiective strategice și militare unificate, drept un cal troian care nu ar face decât să supună statele mai mari, și anume Franța și Germania. Pentru alții, Rusia lui Putin este pur și simplu o amenințare existențială. Pierderea umbrelei protectoare a Americii este pur și simplu inimaginabilă. Aceasta i-ar expune la povara arsenalului nuclear și convențional al Rusiei, fără o contrapondere credibilă.

Unii cred că aceste atitudini ar trebui să se schimbe în cazul unei victorii a lui Trump. Dar alternativa este la fel de probabilă – ca, confruntate cu continuarea dezangajării SUA, țările UE să se retragă într-o mentalitate de tip „fiecare națiune pentru sine”, privindu-se reciproc cu mai multă suspiciune și căutând un avantaj prin acorduri cu alte superputeri, și anume Rusia și China.

„Fără Statele Unite, Europa este pierdută”, scria anul trecut analistul francez Nicolas Tenzer. Mult mai periculos este riscul ca Europa să nu recunoască faptul că este deja pierdută și, prin urmare, să rămână nemișcată și paralizată.