„Nu există homosexuali în această țară” – Dictatorii au persecutat întotdeauna comunitatea LGBT iar înțelegerea homofobiei regimurilor autoritare din trecut explică logica lui Putin (meduza.io)

Potrivit propagandei oficiale, unul dintre obiectivele invaziei rusești în Ucraina este lupta împotriva „corupției morale a Occidentului” și a „permisivității sexuale”. Politicienii ruși și jurnaliștii pro-Kremlin povestesc publicului despre „desfrâul” din armata ucraineană, asimilează homosexualitatea cu pedofilia – și se prezintă ca luptători eroici pentru un „viitor normal”. Oricât de ridicolă ar fi această retorică, nu este nimic nou sau unic în ea: ea prosperă sub o mare varietate de dictaturi, de la Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini până la Gambia și Uganda în secolul XXI. Meduza explică într-un amplu articol de ce dictatorii – atât de stânga, cât și de dreapta – persecută întotdeauna persoanele LGBT.

„Chiar vrem să avem un părinte nr. 1, nr. 2 în Rusia, suntem complet nebuni, sau ce? Vrem să li se spună copiilor noștri că există și alte genuri decât sexul? Chiar vrem ca perversiunile care duc la degradare și la dispariție să fie predate în școlile noastre?”, a afirmat Vladimir Putin la ceremonia de semnare a tratatelor de „aderare” a teritoriilor ucrainene anexate la Rusia.

În ultimii ani, retorica președintelui rus în ceea ce privește persoanele LGBT și identitatea de gen s-a înăsprit. De exemplu, în 2014, după ce a semnat legea care interzice „propaganda relațiilor netradiționale”, Putin a subliniat că, spre deosebire de „propagandă”, „relațiile netradiționale” în sine „nu sunt interzise” în Rusia și a respins acuzațiile organizațiilor internaționale pentru drepturile omului. Cu toate acestea, chiar și atunci a enumerat „homosexualitatea” și „pedofilia” separate prin virgule – ca fenomene similare sau înrudite. Și chiar mai devreme, în 2013, el a povestit cum în „țările euro-atlantice sunt negate principiile morale și identitatea tradițională, se urmărește o politică care pune pe același plan familia și parteneriatul între persoane de același sex, credința în Dumnezeu și credința în Satana”.

Un alt truc preferat al lui Putin, pe lângă echivalarea homosexualității cu molestarea copiilor și chiar cu satanismul, sunt poveștile despre cum, în țări occidentale „se vorbește cu adevărat despre înregistrarea partidelor care au ca scop promovarea pedofiliei”. De fapt, așa-numitul „Partid al Pedofiliei” din Olanda, la care se pare că s-a referit, era format din trei persoane; nu a strâns numărul necesar de semnături pentru a se înregistra în alegeri și s-a autolichidat în 2010.

Cu toate acestea, dacă mai devreme Putin se prefăcea cel puțin că reprezentanții comunității LGBT au drepturi egale cu ceilalți cetățeni (cu excepția faimoasei legi privind propaganda), acum, la fel ca și proeminenții propagandiști ruși, vorbește în mod deschis despre astfel de persoane ca despre un fenomen cu care trebuie să lupte. Mai mult, în discursul său despre anexarea a patru regiuni ucrainene, Putin a indicat de fapt că unul dintre obiectivele invaziei Ucrainei este de a împiedica normalizarea în Rusia a tuturor celor a căror diferă de cea legitimată de stat .

Iar ideea că pot exista mai mult de două genuri, de la o ciudățenie și „perversiune”, s-a transformat astfel – în cadrul discursului de stat – într-o amenințare existențială pentru țară și popor. Homosexualitatea s-a dovedit brusc a fi o caracteristică la fel de integrantă a adversarilor Rusiei ca și „angajamentul față de ideile nazismului sau fascismului”. Actorul și deputatul pro-guvernamental Dmitri Pevtsov, la o întâlnire cu cei mobilizați la 1 octombrie, a declarat că aceștia luptau „pentru ca familia să fie: mama, tata și copiii, și nu unchiul, unchiul și un necunoscut de acolo”. Iar la emisiunea „Locul de întâlnire” de pe canalul NTV din luna mai, s-a relatat despre „cum s-au dovedit a fi combatanții poponari principalii apărători ai valorilor Ucrainei”.

Pentru regimurile totalitare, autoritare și dictatoriale, un astfel de tradiționalism de gen este, în general, caracteristic. Pentru a înțelege de ce această formă de intoleranță devine aproape o parte integrantă a oricărei dictaturi, trebuie să ne întoarcem la exemple din istorie și să ne uităm la modul în care a fost persecutată sexualitatea „greșită” în alte țări și în alte vremuri, arată meduza.io.

Naziștii – de la dispreț la teama de persoanele LGBT

În majoritatea regimurilor fasciste, transsexualitatea și transvestismul erau considerate aceeași „abatere” ca, de exemplu, o relație intimă între doi bărbați. Nu este o coincidență faptul că, sub regimul de Vichy din Franța, care a colaborat cu naziștii, motto-ul statului s-a schimbat de la revoluționarul „Libertate, egalitate, fraternitate” la conservatorul „Muncă, familie, patrie”.

Cu toate acestea, LGBT+, deși erau considerați „dușmani de eșalonul doi” în cel de-al Treilea Reich, au fost, de asemenea, supuși persecuțiilor în masă și au fost declarați o amenințare la adresa bunăstării statului și a poporului. Imaginea homosexualilor în interpretarea propagandiștilor naziști era exact opusul a tot ceea ce, potrivit elitei de partid, trebuiau să personifice patrioții arieni: ascetismul, masculinitatea, disponibilitatea de a renunța la plăcere și divertisment de dragul datoriei față de patrie și Führer.

„Perversiunile” sexuale din Germania lui Hitler erau considerate o relicvă a decadenței și hedonismului Republicii de la Weimar. Naziștii au căutat să rupă toate legăturile cu statul predecesor și au înăsprit paragraful 175 din codul penal, interpretat în mod vag, care incrimina relațiile intime între bărbați. Din 1933, când Partidul Național Socialist condus de Adolf Hitler a ajuns la putere și s-a instaurat o dictatură în țară, nici măcar nu erau necesare dovezi fizice pentru acuzațiile de homosexualitate – era suficient să se ateste de la „cetățeni respectabili” că suspectul se uita prea atent la un alt bărbat.

Printre adepții americani moderni ai teoriei conspirației, care, în spiritul propagandiștilor ruși, fac o paralelă între homosexualitate și violența sexualizată împotriva minorilor, există un mit conform căruia naziștii de rang înalt îi tratau pe homosexuali în mod pașnic și chiar aprobator. Principalul argument în favoarea acestei teorii este orientarea homosexuală a unuia dintre principalii susținători ai lui Hitler și șef al echipelor de asalt (SA), Ernst Röhm. Germanii obișnuiți au aflat despre preferințele sale cu un an înainte de victoria NSDAP în alegeri, în 1932, când adversarii naziștilor din Partidul Social-Democrat au făcut publică corespondența intimă a unui militar cu un amant.

Vestea că unul dintre liderii partidului era homosexual a contrazis în mod clar retorica homofobă deja răspândită în rândul naziștilor. Cu toate acestea, Hitler (spre surprinderea majorității apropiaților săi) a mușamalizat scandalul și nu l-a privat pe Rem de statutul său privilegiat. Cu toate acestea, după cum explică istoricul Laurie Marhofer de la Universitatea din Washington , decizia Führerului nu a avut nimic de-a face cu toleranța sau acceptarea homosexualilor de către acesta.

„L-a susținut Hitler pe Röhm pentru că era un „aliat” secret al LGBT? Nu. El a ținut Rem pentru sine, pentru că la momentul respectiv era avantajos din punct de vedere politic. Hitler era aproape de a prelua puterea și avea nevoie de legăturile lui Rem cu armata. Nu era nimic rău în a păstra poziția lui Rem. Hitler a ghicit corect starea de spirit a publicului – oamenilor nu le păsa de viața sexuală a anturajului său. Înainte de venirea naziștilor la putere, Germania a rămas o țară deschisă și tolerantă în ceea ce privește homosexualitatea. Făcând acest lucru, Hitler nu se gândea la drepturile homosexualilor, ci la propriul său beneficiu”.

Rem a căzut în dizgrație la mai puțin de doi ani după ce naziștii au ajuns la putere. Adversarii săi politici l-au convins pe Hitler că șeful SA complota împotriva sa. În vara anului 1934, Rem a fost arestat și împușcat fără proces a doua zi, împreună cu alți câțiva zeci de „rebeli” de rang înalt. De atunci, nimic nu a mai ținut în frâu retorica homofobă a lui Hitler și a altor lideri ai regimului, iar persecuția persoanelor LGBT+ a devenit tot mai răspândită.

„Din păcate, nu este la fel de ușor pentru noi [să ne ocupăm de persoanele LGBT] ca strămoșii noștri”, a declarat Reichsführerul SS Heinrich Himmler în 1937, adresându-se ofițerilor SS. „Pe vremea lor, homosexualii erau înecați într-o mlaștină. Oamenii de știință care găsesc rămășițe nu sunt probabil conștienți că în 90% din cazuri au în față un homosexual. Nu era o pedeapsă, ci pur și simplu distrugerea unei forme de viață anormale”.

Percepția asupra persoanelor LGBT+ în Germania nazistă, ca în multe alte dictaturi, se baza pe două ipoteze contradictorii. Prima presupunea că persoanele LGBT sunt persoane patetice, slabe și bolnave, nedemne de apartenența la cea mai mare națiune. Potrivit celei de-a doua, homosexualitatea se transmitea ca un virus mortal și putea distruge societatea germană din interior dacă nu era tratată suficient de dur.

Astfel, pe de o parte, persoanele LGBT erau non-umani demni de dispreț, iar pe de altă parte, erau poate cei mai periculoși și insidioși adversari ai statului. Despre modul în care homosexualii pot fi atât de slabi și puternici în același timp, propaganda a fost tăcută.

„De obicei, naziștii îi prezentau pe homosexuali ca pe niște creaturi moi, lașe, servile și nedemne de încredere”, scrie istoricul olandez Harry Oosterhuis. „Cu toate acestea, în concepția lui Hitler și Himmler, ei aveau un caracter imperios, o intuiție specială și abilități care erau inaccesibile bărbaților „normali”. Se presupune că puteau să formeze organizații secrete și chiar să pretindă puterea”.

În timpul celor 12 ani de existență a celui de-al Treilea Reich, potrivit istoricilor, aproximativ 100.000 de bărbați au fost arestați sub acuzația de comiterea unui „act sexual nenatural”. Dintre cele 53.400 de persoane găsite vinovate, între 5.000 și 15.000 au fost trimise în lagăre de concentrare. Restul au fost condamnați la închisoare sau la „tratament” forțat. În același timp, persecutarea persoanelor LGBT+ s-a desfășurat din ce în ce mai intens: din ianuarie 1933 până în iunie 1935, patru mii de bărbați au fost acuzați în temeiul articolului corespunzător din Codul Penal al Reichului, iar din iunie 1935 până în iunie 1938 – cel puțin 40 de mii.

„O abatere care împiedică îmbunătățirea rasei”

Disprețul și frica sunt două emoții aparent contradictorii care descriu cel mai bine tratamentul aplicat persoanelor LGBT+ în dictaturile fasciste. În mod similar, persoanele a căror sexualitate era diferită de cea „convențională” erau percepute la fel în Italia sub conducerea lui Benito Mussolini, principalul aliat al Germaniei naziste, care a devenit prim-ministru al Italiei în 1922.

Acolo, spre deosebire de cel de-al Treilea Reich, nu au fost adoptate legi homofobe, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe polițiști și pe susținătorii radicali ai regimului să îi atace și să îi denigreze pe cei pe care îi considerau „perverși”. Mediul social a fost format în așa fel încât orientarea „greșită” era considerată un semn de nesiguranță și servea drept pretext pentru stigmatizarea de către societate și stat.

„Regimul fascist se baza pe masculinitate”, explică Lorenzo Benadusi, profesor de istorie la Universitatea din Bergamo. „Se presupune că italienii stereotipici sunt puternici și masculini, așa că este imposibil să ne imaginăm că homosexualitatea ar putea fi considerată ceva normal în fascism.”

În 1937, politica rasială a regimului Mussolini s-a înăsprit: legăturile italienilor cu locuitorii coloniilor africane au fost interzise, iar scopul principal al populației era reproducerea de urmași „rasiali puri”. Homosexualitatea, care înainte era considerată un semn de tulburări psihice și o tendință spre crimă, s-a transformat acum în sabotaj. Persoanele LGBT+ care nu au avut copii, potrivit autorităților, au dat aceeași lovitură dureroasă pentru viitorul patriei lor ca și cei care au început relații cu femei din Etiopia sau Eritreea. Cercetătoarea Esther Anditz de la Universitatea Central Europeană explică :

„Fascismul a afirmat o „rasă italiană oficială” care avea nevoie de protecție împotriva factorilor care duc la degenerare. Odată cu introducerea legilor rasiale la sfârșitul anilor 1930, homosexualii au început să fie și mai disprețuiți și mai temuți. De la infractori „obișnuiți”, aceștia au trecut în sfera politică și au început să fie considerați periculoși din punct de vedere al purității rasiale. Practicile homosexuale, considerate cândva perverse, erau acum considerate o amenințare la adresa instituției familiei, deoarece homosexualii nu se căsătoreau și nu aveau copii. Familia a fost considerată fundamentul unei societăți fasciste”.

Ofițerii de aplicare a legii și autoritățile locale luau adesea inițiativa și persecutau persoanele LGBT+ „în interesul statului”. Unul dintre cele mai tragice cazuri a avut loc în 1938 în orașul Catania din Sicilia, unde aproximativ 45 de bărbați prinși în „relații nefirești” au fost reținuți și trimiși la 600 de kilometri de casă, pe insula San Domino din arhipelagul Tremiti, în Marea Adriatică. Exilații au fost aduși cu cătușe la mâini și plasați în barăci fără electricitate sau apă curentă, unde au fost închiși sub supravegherea poliției.

„Am observat că în multe locuri publice, pe ringurile de dans și pe plaje, apar din ce în ce mai mulți bolnavi”, ” au explicat atunci autoritățile din Catania, care au inițiat „expulzarea”, argumentând: „Este necesar să se prevină răspândirea acestei devieri, care ofensează moralitatea publică, amenință sănătatea și împiedică îmbunătățirea rasei”.

Pentru familiile exilaților, o astfel de soartă a însemnat o rușine de neșters – nu numai din cauza propagandei fasciste care glorifica masculinitatea, ci și din cauza religiozității profunde a catolicilor italieni conservatori din orașele și așezările mici. Pentru a-și salva familia de la suferință, unul dintre homosexualii duși pe insulă a scris o petiție către autorități, cerându-le să îi permită să își ispășească păcatele servind în armată.

„În acele vremuri, dacă erai o „feminella” [termen de argou pentru homosexuali], nu puteai nici măcar să ieși în oraș”, a declarat unul dintre italienii trimiși la San Domino, originar din Napoli. „Încercai să fii cât mai discret posibil, altfel ai fi fost arestat imediat”.

Exilaților li s-a permis să se întoarcă abia în 1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, dar nici atunci nu au putut duce o viață normală – au fost plasați în arest la domiciliu. Autoritățile nu au îndrăznit să îi trimită pe acești bărbați la închisoare, dar ei au rămas totuși niște proscriși, supuși hărțuirii și condamnării atât din partea agențiilor guvernamentale, cât și a italienilor obișnuiți cu vederi conservatoare.

Situația a fost similară într-un alt stat fascist – Spania. Regimul dictatorului Francisco Franco, instaurat în această țară după Războiul Civil din 1936-1939 , se baza pe tradiționalism, aderență la valorile conservatoare și dogmele catolicismului. Religiei în Spania sub conducerea caudillo, așa cum era numită oficial funcția de șef al statului, i s-a atribuit un rol mai important decât în Germania nazistă și în Italia fascistă.

Principiile fundamentale ale regimului lui Franco au devenit condițiile naturale pentru creșterea intoleranței față de persoanele LGBT+ în Spania între 1939 și 1975. Pe parcursul celor peste 40 de ani de dictatură a lui Franco, istoricul și jurnalistul britanic Giles Tremlett estimează că mai multe mii de persoane au fost plasate în închisori, lagăre speciale sau spitale psihiatrice pentru „provocare publică” sau „acte socialmente periculoase”. Unii pacienți aflați în procesul de „vindecare” a homosexualității au fost torturați cu șocuri electrice.

Unul dintre susținătorii lui Franco, judecătorul Antonio Sabater , i-a descris pe homosexuali ca fiind „ființe primitive care se ghidează după instincte și care nu își au locul într-o societate civilizată”. Discuțiile despre persoanele LGBT+ din Spania în această perioadă se refereau mai ales la faptul dacă homosexualitatea sau transsexualitatea este considerată o crimă sau o boală. Psihologul Juan López-Ybor a adoptat cea de-a doua opinie, dar a scris că era „important să se interzică homosexualilor să-și promoveze convingerile în școli, cluburi sportive și instituții militare”.

Una dintre victimele regimului , o femeie transsexuală pe nume Sylvia Reyes, a servit în armată în anii 1970 și apoi a început să ia medicamente pentru a ajuta la suprimarea hormonilor masculini. În prima lună după tranziție, a fost arestată de trei ori, iar în total, de la începutul până la sfârșitul anilor 1970 – de peste 50 de ori. În acei ani, era periculos pentru persoanele transsexuale să apară pe străzi, în restaurante sau cinematografe din cauza raidurilor regulate ale poliției.

„Când au început raidurile, eram într-o poziție mai dificilă decât homosexualii, pentru că era mai ușor pentru ei să nu iasă în evidență”, a declarat Reyes în 2018. „În 1974, am fost încarcerat în Barcelona sub acuzația de travesti. A fost foarte greu acolo. Apoi am fost trimisă la o altă închisoare din Madrid și am fost plasată în izolare cu alte persoane transsexuale. Am petrecut doi ani în orașul Badajoz ( centrul provinciei cu același nume din regiunea spaniolă Extremadura), iar apoi am fost reținută de încă două ori la Madrid. În secțiile de poliție am fost bătut și insultat. Spuneau că suntem nebuni, ne-au lăsat fără apă și mâncare”.

În închisoare, homosexualii și transsexualii spanioli au fost abuzați de alți deținuți cu aprobarea gardienilor. O femeie transsexual care a fost arestată de trei ori în anii 1970 pentru „legături nefirești” (la acea vreme nu avea încă 18 ani) și-a amintit: „Deținuții obișnuiți au plătit gardieni pentru a li se permite să intre în celulele noastre și ne-au violat. După aceea, ne-au bătut pentru a arăta că aveau o orientare „normală”. Uneori veneau de opt ori pe zi”.

Este imposibil de stabilit numărul exact al victimelor represiunii, dar numai în ultimul deceniu al regimului lui Franco, aproximativ o mie de spanioli au fost persecutați din cauza orientării sexuale sau a identității de gen. Situația s-a înrăutățit din august 1970, când bătrânul dictator a aprobat Legea privind amenințarea publică, care prevedea expulzarea homosexualilor și a persoanelor transsexuale din orașele lor de origine, precum și pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani. Legea represivă a fost abolită abia în 1978, la trei ani după moartea lui Franco, în timpul tranziției Spaniei de la o dictatură militară la o monarhie constituțională sub auspiciile regelui Juan Carlos I.

Comuniștii nu au tratat persoanele LGBT mai bine decât fasciștii

În 1934, jurnalistul comunist scoțian Harry White, homosexual declarat, i-a scris o scrisoare lui Iosif Stalin în care încerca să justifice dictatorului de ce „un homosexual poate fi demn de a se alătura Partidului Comunist”. Autorul publicației de propagandă în limba engleză Moscow Daily News, editată la Moscova pentru străinii care locuiau acolo, locuia deja de mai mulți ani în URSS și, după cum recunoaște în această scrisoare, a avut relații sexuale cu bărbați din zonă. White, citând din corespondența lui Engels cu Marx și din discursurile lui Stalin, a criticat poziția homosexualilor în capitalism și fascism, subliniind că până și psihiatrii sovietici, cărora le-a cerut să se „vindece” de homosexualitate, au recunoscut că acest lucru este imposibil, iar pacientul lor este un comunist model. White a comparat lupta homosexualilor din clasa muncitoare pentru drepturi egale cu mișcarea de emancipare a femeilor.

Jurnalistul a sperat că Stalin îi va accepta argumentele și îi va trata pe homosexuali cu mai multă bunăvoință decât autoritățile britanice. Cu toate acestea, după ce a citit o frântură din mesaj, a scris doar două cuvinte: „idiot” și „degenerat”. White nu a așteptat un răspuns din partea liderului, dar ziarul Pravda a publicat comentariul lui Maxim Gorki la scrisoarea britanicului: „Într-o țară în care proletariatul se descurcă cu curaj și succes, homosexualitatea, care corupe tineretul, este recunoscută ca fiind un delict social și pedepsită”.

În ciuda egalității universale, care era considerată în mod oficial unul dintre principalele idealuri ale regimurilor comuniste și socialiste, situația persoanelor LGBT sub aceste regimuri nu era aproape deloc diferită de modul în care erau tratați homosexualii și persoanele transsexuale în dictaturile fasciste. După relativa libertate din anii 1920, următorul deceniu a fost marcat de adoptarea unei legislații și mai reacționare și mai represive în ceea ce privește viața privată a cetățenilor decât în Imperiul Rus. Ca și în Germania nazistă, liderii regimului îi priveau pe homosexuali atât cu dispreț, cât și cu teamă. În discursul impus de autorități, homosexualii erau prezentați ca personalități nesigure – slabi de voință, trădători, predispuși la prefăcătorie și trădare.

Chiar înainte de scrisoarea lui White, la sfârșitul anului 1933, Prezidiul Comitetului Executiv Central al URSS a decis să incrimineze „sodomia”. Acesta prevedea pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani – pentru „actul sexual voluntar al unui bărbat cu un bărbat”.

Liderii de partid au afirmat că „pederaștii” ar putea nu numai să corupă populația, ci și să construiască conspirații politice. Una dintre aceste „conspirații” ar fi fost dezvăluită de șeful Direcției Politice de Stat Unite (OGPU) a NKVD-ului anterior, Genrikh Yagoda, în septembrie 1933, raportând într-o notă către Stalin despre „crearea unei rețele de saloane, cămine, bârloguri, grupuri și alte formațiuni organizaționale cu transformarea ulterioară a acestor asociații în celule de spionaj direct. 130 de persoane au fost arestate în acest caz”.

În raportul lui Yagoda, orientarea sexuală a presupușilor conspiratori a figurat ca un factor care explică atât influența distructivă a acestora asupra tinerilor, cât și încercările de a submina regimul din interior: „Activiștii pederaști, folosindu-se de izolarea castelor din cercurile pederastice în scopuri direct contrarevoluționare, au corupt politic diferite straturi sociale ale tinerilor, în special tineretul muncitor și au încercat, de asemenea, să se infiltreze în armată și în marină”.

Una dintre cele mai faimoase victime ale noii legi represive a fost diplomatul Dmitri Florinski, care, împreună cu mai mulți colegi, a fost acuzat de „sodomie” în 1934. În același timp, anchetatorii l-ar fi prins pe suspect nu doar în relații homosexuale, ci și că spiona în favoarea Germaniei. Mulți angajați de rang înalt ai Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe au fost acuzați de o „conspirație a pederaștilor” . Florinski a fost condamnat mai întâi la cinci ani de închisoare pentru orientarea sa, iar apoi la moarte pentru spionaj. Diplomatul a fost executat la 20 februarie 1939.

Spre deosebire de regimurile fasciste, unde persecuțiile bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen se desfășurau cu precădere în rândul populației generale, în Uniunea Sovietică acuzațiile de homosexualitate au servit drept pretext convenabil pentru epurări politice. Verdictul în temeiul articolului „Sodomie” (a fost inclus în codurile penale ale unor republici ale Uniunii ajustate la realitățile și tradițiile locale – de exemplu, Codul penal al RSS Tadjikă pedepsea „bachebazstvo”) însemna o acuzație publică nu doar de relație ilegală cu un alt bărbat, ci și, de fapt, de trădare de stat.

În următorii 60 de ani, aproximativ 60.000 de persoane au fost condamnate în temeiul articolului privind sodomia , inclusiv regizori cunoscuți precum Serghei Parajanov. Persoanele suspectate de relații ilegale nu erau angajate și erau exmatriculate din școală.

Strănepoata lui Nikita Hrușciov, profesoara americană de relații internaționale Nina Hrușciova, și-a amintit cum, în anii 1980, colegul ei de clasă de la facultatea de filologie a Universității de Stat din Moscova a fost exmatriculat pentru plagiat, dar ceilalți studenți nu aveau prea multe îndoieli că, de fapt, tânărul a fost supus unor măsuri disciplinare pentru orientarea sa sexuală.

Un alt stat comunist în care homosexualii au fost reprimați a fost Cuba, sub conducerea lui Fidel Castro. În primele decenii de la venirea sa la putere în 1959, persoanele LGBT+ au fost trimise în lagăre de muncă și obligate să renunțe public la „dependențele lor criminale”. Poliția reținea orice persoană care li se părea „feminină” sau care se îmbrăca „ca un hippie”. Chiar dacă o persoană nu comitea nimic ilegal, era considerată un conductor al unei „ideologii imperialiste vicioase”.

Autoritățile cubaneze credeau că un homosexual se „corecta” doar dacă își recunoștea „vina” și mulțumea statului pentru „vindecare”. Pentru a obține astfel de mărturisiri, anchetatorii înfășurau prizonierii goi în sârmă ghimpată sau îi îngropau în pământ până la gât și îi lăsau fără apă și mâncare. Unii, de dragul eliberării, au devenit informatori și i-au denunțat pe cei cu care avuseseră anterior o relație.

Castro a normalizat și încurajat homofobia în rândul apropiaților și al cetățenilor obișnuiți. La fel ca și liderul din Cecenia Ramzan Kadîrov în zilele noastre, liderul cubanez credea că „nu există homosexuali în această țară”. Una dintre principalele victime ale acestei politici a fost scriitorul homosexual declarat Reinaldo Arenas. După arestarea sa, pe lângă orientarea „greșită” și „deviațiile ideologice”, a fost acuzat că a publicat cărți interzise în străinătate. El a reușit să părăsească țara abia în 1980, când, în urma unui acord cu autoritățile americane, Castro le-a permis celor nemulțumiți de regimul său să părăsească țara. Atunci, aproximativ 125 de mii de cubanezi s-au mutat din Cuba la Miami.

Arenas s-a stabilit în Statele Unite, a mai scris câteva cărți și s-a sinucis în 1990, la trei ani după ce a fost diagnosticat cu SIDA. „Vreau să-i încurajez pe cubanezii din interiorul și din afara țării să continue să lupte pentru libertatea lor”, a spus el în biletul său de adio. „Nu vreau să credeți că am renunțat. Trebuie să sperați în viitor și să continuați să luptați. Cuba va fi liberă, iar eu m-am eliberat deja.”

Dar istoria represiunii cubaneze împotriva comunității LGBT are un final neașteptat de fericit. În 2010, Fidel Castro însuși a recunoscut că regimul său a tratat persoanele LGBT+ în mod inuman. „Dacă cineva este de vină pentru ceea ce s-a întâmplat, acela sunt eu”, a declarat fostul lider cubanez, care avea 84 de ani la momentul interviului. „Dar aveam prea multe probleme la acea vreme”.

În septembrie 2022, insula a organizat un referendum privind reforma Codului familiei, în vigoare din 1975. 67% dintre cei care au votat s-au pronunțat în favoarea formulării căsătoriei ca fiind o uniune a „două persoane” și nu doar a unui bărbat și a unei femei. Astfel, autoritățile cubaneze au legalizat nu doar căsătoriile între persoane de același sex, ci și posibilitatea de adopție și de mamă surogat pentru cuplurile homosexuale. „Dragostea este acum lege”, a declarat președintele cubanez Miguel Diaz-Canel.

Discursul homofob a crescut în ultimii ani și în China, unde, până de curând, autoritățile au ignorat comunitatea LGBT în loc să o reprime în mod activ. În septembrie 2021, liderul țării, Xi Jinping, a interzis bărbaților „feminini” și „efeminați” să lucreze la televiziune, deoarece nu corespund ideilor masculine despre „sexul puternic” și ar amenința valorile tradiționale. Documentul aprobat de guvern precizează că vedetele trebuie să respecte „cultura socialistă chineză și standardele corecte de frumusețe”.

Chiar mai devreme, la începutul anului 2021, autoritățile au anunțat planuri de promovare a „masculinității tradiționale” în rândul băieților de vârstă școlară. Faptul că o astfel de politică a fost pusă în aplicare de facto în școlile chineze înainte de acest moment este evidențiat de biletul de adio al fotografului Zhou Peng, în vârstă de 26 de ani, care s-a sinucis la sfârșitul aceluiași an. Acesta a explicat că starea sa mentală a fost afectată de mult timp de amenințările și umilințele pe care le-a primit încă din timpul școlii pentru că nu se încadra în idealurile de masculinitate.

„Această metodă de [presiune din partea] autorităților va afecta cu siguranță sănătatea mintală a tinerilor în general și a persoanelor LGBT în special”, a declarat Hongwei Bao, expert în domeniul identității de gen. „Ei [comunitatea LGBT] știu că societatea se opune formelor alternative de sexualitate și că statul susține o astfel de stigmatizare. Ei nu pot căuta ajutor de la profesori, medici sau asistenți sociali, deoarece mulți dintre acești profesioniști sunt, de asemenea, supuși prejudecăților.”

Și în Coreea de Nord, în ciuda absenței unor legi care să interzică în mod oficial relațiile între persoane de același sex, subiectul relațiilor între persoane de același sex nu este chiar tabu, dar în general este absent din discursul public. Acest lucru este cunoscut din mărturiile dezertorilor din RPDC în alte țări.

Cultul masculinității și al ordinii: de ce dictatorii se tem și urăsc persoanele LGBT+

Printre motivele acestui tratament aplicat persoanelor LGBT în dictaturi și în statele cu lideri „puternici”, Hrușciova citează nevoia constantă a tiranilor, a autocraților și a susținătorilor lor de a-și sublinia puterea. În opinia lor, imaginea bărbatului ca întruchipare a masculinității este legată de „ordinea naturală a lucrurilor”, a cărei încălcare reprezintă o amenințare directă la adresa existenței lor obișnuite. Persoanele non-heterosexuale provoacă nu doar neînțelegere sau dezgust, ci și teamă în rândul dictatorilor și al părții de populație care le este devotată, deoarece ele personifică ordinea „alternativă”.

Discursul homofob în cadrul totalitarismului se bazează de obicei pe convingerea că, dacă relațiile între persoane de același sex sau identitățile de gen non-binare sunt normalizate, atunci nu va mai fi loc pentru oamenii „normali” în „noua” lume. În ciuda faptului că persoanele LGBT+ sunt cele care sunt persecutate în dictaturile fasciste și comuniste, homofobii din astfel de state cred că homosexualii sunt cei care reprezintă un pericol pentru ei, și nu invers. Astfel de lideri se bazează pe „masculinitatea hegemonică”, continuă Hrușcheva:

• „Aceasta este ideea că bărbații ar trebui să fie puternici și duri, ar trebui să domine. Statele autoritare sunt în mod fundamental slabe, iar dictatorii se simt în mod constant amenințați, așa că încearcă să-și proiecteze puterea în toate aspectele societății.
• În lumea de astăzi, oamenii obișnuiți se simt, de asemenea, nesiguri – mai ales cei care cred că pozițiile lor tradițional „dominante” nu mai sunt așa. Frica îi determină să sprijine liderii „puternici” care promit să restabilească ordinea și să readucă diviziunile sociale mai previzibile. Oamenii se tem de schimbare și cred că siguranța lor depinde de conducătorii macho și de regulile patriarhale”.

Primul lucru pe care autoritățile trebuie să îl facă este să convingă populația de pericolul pe care îl reprezintă o sexualitate diferită de „normă”. Pentru a face acest lucru, ele construiesc o legătură între o identitate sexuală sau de gen reprobabilă și, de regulă, calitățile negative fictive ale homosexualilor și ale persoanelor LGBT. De exemplu, autoritățile conving că astfel de persoane sunt incapabile să experimenteze sentimente patriotice, să existe în societate, să respecte legile acesteia și să interacționeze cu oameni „normali” fără a-și planta dependențele „perverse”.

În regimurile autoritare și totalitare, persoanele LGBT sunt descrise în mod tradițional ca o amenințare la adresa demografiei, reprezentând homosexualitatea sau identitatea non-binară ca pe un virus care se transmite de la o persoană la alta. Propaganda își sperie publicul cu faptul că „răspândirea” homosexualității va duce la scăderea natalității și, pe termen lung – la dispariție.

Unul dintre cei mai cunoscuți „luptători” împotriva persoanelor LGBT din rândul șefilor de stat este Robert Mugabe, care a condus Zimbabwe din 1987 până în 2017. Explicând persecuția homosexualilor, dictatorul african a enumerat de obicei aceleași argumente pe care Vladimir Putin le-a folosit adesea în ultimii ani: homosexualii sunt „dăunători” și „nenaturali” și sunt susținuți de proști sau sataniști. Noile autorități din Zimbabwe au deschis în țară clinici specializate pentru homosexuali și bisexuali, iar alegerile din 2018, după înlăturarea lui Mugabe, au fost evaluate de comunitatea LGBT din țară drept o „victorie istorică”, deoarece candidații au încetat să mai recurgă la retorica homofobă ca mijloc de atingere a obiectivelor politice.

Cu toate acestea, homofobia oficială este încă frecventă în alte țări africane cu regimuri dictatoriale – de exemplu, în Uganda , unde președintele nu a fost schimbat din 1986. Iar în Gambia, unde homosexualii au fost persecutați și reprimați în mod activ sub președinția lui Yahya Jammah din 1996 până în 2017, sunt încă în vigoare articole din codul penal care interzic, sub amenințarea cu închisoarea, relațiile homosexuale nu numai între doi bărbați, ci și între două femei.

Insuflând homofobia în societate, dictatorii înșiși își formează imaginea în jurul unor stereotipuri masculine și se opun celor care nu se încadrează în ideile „tradiționale” despre masculinitate. Deoarece principala datorie a cetățenilor în astfel de regimuri este de a consolida statul, persoanele LGBT+ sunt stigmatizate și demonizate pentru că nu se încadrează în modelul familiei „clasice” și dau dovadă de o individualitate pe care autoritățile încearcă să o suprime. (sursa – meduza.io)