O activistă pentru drepturile romilor cere compensații pentru robie: Munca silnică a sclavilor romi a fost o sursă esențială de avuție pentru statul român, pentru Biserica Ortodoxă și pentru aristocrație

Cu ani înainte ca nave rapide să poarte oameni înrobiți din Africa pe țărmurile Americii de Nord și Sud, populația romă de pe teritoriile care constituie azi România modernă fusese deja forțată să intre într-un sistem de sclavie [„chattel enslavement” în original; e sclavia tradițională, în care sclavul e deposedat prin lege de calitatea de om, devenind proprietate personală – n.trad.].

Strămoșii mei s-au numărat printre ei, scrie Margareta Matache, activistă și cercetătoare în domeniul justiției, directoare a Programului pentru Romi al FXB Center for Health and Human Rights și instructor la Harvard, într-un text publicat de Al Jazeera.

Astăzi, acest sistem de exploatare și dominare a romilor care a durat 500 de ani rămâne complet uitat în România, dar și în istoria globală a sclaviei, raselor și rasismului.

Romii au fost forțați prin coerciție să se încadreze în acest sistem de sclavie începând cu anii 1370 – poate chiar și mai devreme – de către trei tipuri de înrobitori: Coroana (ulterior statul), Biserica Ortodoxă și nobilimea. Prin lege, înrobitorii îi dețineau pe sclavi în calitate de proprietate ori posesiune personală, iar sclavii fără „stăpân” devenea „proprietatea” Coroanei.

În teritoriile românești originea indiană și culoarea pielii au făcut posibil ca romii să poată fi deosebiți în calitate de non-români și non-creștini. Această distincție etnică ori rasială a fost unul dintre motivele originare ale înrobirii romilor.

Instituția sclaviei a dispărut în 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească. După actul final de abolire din 1856, cei 250.000 de sclavi romi care deveniseră legal liberi, aproximativ 7% din populația românească, nu au primit nici un fel de compensații pentru tratamentul inuman pe care îl suferiseră. După cum s-a întâmplat și pe alte continente, după cinci secole de exploatare, indivizii care abuzaseră de sclavi au primit compensanții financiare pentru că-și eliberaseră romii robi.

În octombrie se împlinesc 635 de ani de la prima atestare scrisă a sclaviei populației rome în România. În octombrie 1385 Dan I, domn al Țării Românești și proprietar de sclavi, a dăruit Mânăstirii Tismana 40 de familii de romi, pe lângă alte „active”.

An după an, această dată a trecut neobservată și nerecunoscută, în vreme ce instituțiile românești și Biserica Ortodoxă n-au arătat prea mult interes în privința asumării răspunderii pentru sclavia romilor. Nici măcar vreo scuză formală pentru sclavie nu au publicat.

Această nepăsare nu este surprinzătoare, dat fiind rasismul anti-romi omniprezent în România și în alte părți ale Europei. Sclavia romilor a fost negată în cărțile românești de istorie, în vreme ce producția globală culturală și de cunoaștere rareori o menționează.

De exemplu, la un recent eveniment online dedicat raselor și rasismului, organizat de institutul cultural român din New York, mai mulți participanți s-au apucat să invalideze sclavia romilor și să pună semnul egalității între ea și experiența șerbilor români.

Unii istorici au mers chiar atât de departe încât să argumenteze că romii au fost „norocoși” pentru că au fost înrobiți, întrucât acest sistem i-a ajutat să-și mențină identitatea și i-a „protejat”. Pe lângă aceste voci ale negării, nenumărați români progresiști continuă să perceapă procesul dezvăluirii adevărului despre sclavia romilor drept o amenințare la adresa imaginii României.

În întreaga lume descendenților proprietarilor de sclavi le-a fost incomod să accepte adevărul că strămoșii lor au fost niște opresori. Acceptarea moștenirii strămoșilor poate fi o chestiune complicată. Și astfel, în schimb, numeroși descendenți ai înrobitorilor se grăbesc să justifice inegalitățile structurale și decalajele de avuție cu care se confruntă astăzi descendenții sclavilor datorită prejudecăților rasiale și culturale.

În cazul romilor, crearea unui construct rasial al „criminalității țigănești”, un concept inventat pe vremea sclaviei, a constituit o justificare centrală a rasismului anti-romi. Mai mult chiar, politicieni, birocrați și cercetători progresiști concentrează de multă vreme discursul public pe ceea ce consideră ei a fi „înapoierea” romilor.

Probabil este mai confortabil pentru ei să abordeze problemele integrării, înscrierii în învățământul primar, sărăciei și vulnerabilității romilor decât să combată direct problema rasismului anti-romi și să-i pună capăt.
Însă obiectivul integrării romilor nu mai este suficient pentru noi. Noi avem acum nevoie de dreptate, reparații și politici anti-rasiste.

Vreme de jumătate de mileniu strămoșii noștri au fost siliți să depună o muncă istovitoare și neremunerată. Și este de la sine evident că această istorie de 500 de ani de exploatare economică i-a văduvit pe romi de orice perspectivă de acumulare a averilor de la o generație la următoarea.

O mare parte a decalajului de avere din România își are sursa în această istorie puțin cunoscută a exploatării economice. Munca silnică a sclavilor romi a constituit un element central al dezvoltării și creșterii economiei românești; ea a fost o sursă esențială de avuție pentru statul român, pentru Biserica Ortodoxă și pentru aristocrație.

Să luăm de pildă cazul proprietăților Bisericii Ortodoxe. Multe dintre bisericile și mânăstirile ei au fost construite folosindu-se mâna de lucru gratuită și de înaltă calificare a romilor. Spre exemplu, mânăstirea Cașin din Bacău a fost construită în anii 1650 de către 800 de sclavi romi. N-ar trebui Biserica Ortodoxă să le dea romilor banii cuveniți pentru că i-au construit de la zero Cașin și alte proprietăți?

Și aristocrația a acumulat bogății prin intermediul înrobirii populației rome. În satul în care am copilărit încă mai exista o dependență și o cultură a respectului față de boieri (proprietari de pământuri), iar pe vremea copilăriei mele oamenii încă mai foloseau termenul de „boieri”.

De fapt, chiar mătușa mea mi-a dat odată un indiciu despre trecutul nostru. O întrebasem de ce n-a mers la școală când era mică, în anii ’40. S-a uitat la mine ca și cum răspunsul era de la sine înțeles și mi-a spus: „Lucram pe pământurile boierilor”.

În 1906 bunicii ei – străbunicii mei, Maria Nicolae și Marian Ghiță – încă mai erau identificați în certificatul de căsătorie drept „români emancipați”, termen folosit în acele vremuri pentru a desemna foștii sclavi romi. Ei înșiși nu au fost sclavi, cum sclavia fusese abolită în 1855, dar părinții lor da. Termenul „emancipați” a mai persistat în cărți încă două-trei generații după abolire. Prin urmare, ceea ce percep azi românii drept trecut îndepărtat este în mare măsură moștenirea deposedării și dezonoarei care încă mai afectează și azi multe familii rome.

Pe lângă exploatare, după cum argumentează și expertul Orlando Patterson în cartea sa „Slavery and Social Death: A Comparative Study” [„Sclavie și moarte socială: Un studiu comparativ”], onoarea, alienarea și „moartea socială” (negarea de către societate a calității de om a sclavului) sunt la fel de importante pentru înțelegerea sclaviei și a moștenirii ei. Și, într-adevăr, înrobitorii români chiar i-au văzut și i-au tratat pe sclavi „un pic mai bine decât pe animale”.

Romii nu au avut vreo alternativă la sclavie, umilire și dezonoare; singurele lor opțiuni erau moartea și evadarea. Înrobitorii și-au impus puterea asupra sclavilor romi nu numai prin legi și reglementări bisericești, ci și prin faptul că le-au conferit imaginea falsă de venetici, infractori, ființe inferioare și non-oameni.

Dar ascunderea, ignorarea sau neglijarea sclaviei și a moștenirii ei nu sunt doar o chestiune legată de neînțelegerea trecutului. Uitarea, distorsionarea sau ștergerea trecutului au fost dintotdeauna instrumente puternice în mâna opresorilor și a descendenților lor, în toate colțurile lumii.

Însă a venit acum vremea să ne amintim trecutul și să corectăm prezentul, prin reparații și prin împărțirea puterii. A venit vremea ca descendenții oamenilor înrobiți din întreaga lume să se ridice în solidaritate și să revendice compensații și dreptate. E vremea ca guvernele nu numai să le audă argumentele și să-i compenseze, dar și să-și ceară scuze, să se implice în procese de dezvăluire a adevărului și de comemorare a rezistenței.

Sursa: Al Jazeera/ Articol de Margareta Matache (activistă și cercetătoare în domeniul justiției, directoare a Programului pentru Romi al FXB Center for Health and Human Rights și instructor la Harvard) / Traducere: Andrei Suba

Sursa Foto: Wikimedia commons