O bursă de 5000 de euro va fi acordată pentru istorici în memoria academicianului Șerban Papacostea/ O altă bursă, pentru medici, poartă numele academicianului Nicolae Cajal/ Care sunt condițiile de aplicare

O bursă de 5000 de euro va fi acordată pentru istorici, în memoria academicianului Șerban Papacostea (1928-2018), se arată într-un comunicat de presă al Academiei Române. O altă bursă, cu aceeași valoare, poartă numele academicianului Nicolae Cajal și va fi acordată cercetării în domeniul medicinei.

Conform informațiilor furnizate de Academia Română, bursele vor fi acordate prin concurs de dosare, în urma deciziei luate de comisiile de profil, formate la inițiativa președinților secțiilor de specialitate ale Academiei Române.

Grupul țintă eligibil în cadrul proiectului include cetățeni români, cu domiciliul în România sau care vor lucra în România în perioada acordării bursei. Candidații trebuie să fie deținători de doctorat în domeniile științe istorice și arheologie și științe medicale și să activeze în instituții de cercetare sau în universități din România. Vârsta maximă admisă este de 55 de ani. Bursele vor fi acordate în urma unui parteneriat între Academia Română și Fundația Alfa pentru Sănătate și Educație.

Cine au fost Șerban Papacostea și Nicolae Cajal

• Șerban Papacostea

Conform istoricului Florin Anghel pentru Revista Pontica (2018), Șerban Papacostea s-a născut în Bucureşti, la 25 iunie 1928, într-o familie care a construit intens istoria politică şi intelectuală a României secolului XX. Unchiul marelui istoric, Victor Papacostea, a fost refondatorul Institutului de Studii Sud-Est Europene (după asasinarea lui Nicolae Iorga) şi acela care a creat revista „Balcania”, o vreme cea mai importantă publicaţie europeană pe această problematică şi al cărei standard ştiinţific, în ţară, nu a putut fi depăşit nici astăzi:

”Unchiul Cezar Papacostea a constituit un reper obligatoriu în istoria studiilor clasice româneşti. Un alt unchi, Alexandru Papacostea, mort tânăr, autor al consistentului dar prea puţin cunoscutului volum „România politică”, poate fi considerat drept iniţiatorul în ţara noastră a ceea ce, astăzi, îndeobşte numim ştiinţă politică. Tatăl, Petre Papacostea, a ales cariera politică: membru în guvernele interbelice ale Partidului Poporului (1920-1921 şi 1926-1927) şi secretar politic al Mareşalului Alexandru Averescu (până la moartea acestuia, în 1938), de trei ori prim ministru al României.

O familie din care au mai făcut parte scriitorul Vintilă Horia (exilat în Spania din motive politice şi laureat al premiului Goncourt în anul 1960 pentru literatură), cercetătoarea Cornelia Papacostea Danielopol, lingvista de excepţie Michaela Ghiţescu, director al revistei „Memoria”, latinistul Gheorghe Ceauşescu (fără nicio legătură de rudenie cu familia dictatorului), bizantinistul Şerban Nicolae Tanaşoca, director multă vreme al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

În casa din strada Caragea Vodă 19, în care a locuit întreaga viaţă, Şerban Papacostea a cunoscut, datorită poziţiei familiei sale, tot ceea ce a însemnat elită politică şi intelectuală interbelică românească: prim miniştrii Alexandru Averescu, Octavian Goga, Nicolae Rădescu, pe Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş. Câţiva paşi, pe aceeaşi stradă, despărţeau locuinţa familiei Papacostea de acelea ale lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu. Nu mai este de mirare, prin urmare, gustul pentru istorie şi pentru analiza logică a proceselor ei, deschis tânărului învăţăcel de către personajele ce şi-au luat locul binemeritat în manuale şi monografii (…).

Într-o colonie de muncă, la Capul Midia, Şerban Papacostea a dat obolul său la construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră, cel mai sinistru cimitir al elitelor româneşti necomuniste. O ironie a sorţii – care i-a întărit convingerea profundă şi permanentă privind incapacitatea sistemului totalitar comunist de a subzista -a făcut ca unul dintre colegii de muncă, din lagăr, ai tânărului absolvent Şerban Papacostea să fie chiar Gheorghe Cristescu, primul preşedinte al Partidului Comunist din România.

Eliberarea din gulag nu i-a adus şi reabilitarea: abia în 1956 a reuşit să-şi susţină examenul de licenţă şi, câteva luni după aceea, în 1957, prin generozitatea şi curajul lui Andrei Oţetea, director al Institutului de Istorie din Bucureşti, a fost angajat cercetător la acest Institut (după o scurtă trecere, în 1951-1952, când a fost repede epurat, pe motive politice). „Un cuib de reacţionari”, aşa definea Şerban Papacostea, cu profundă recunoştinţă şi cu umorul care l-a însoţit toată viaţa, locul acesta unde i-a întâlnit pe cei mai mari istorici ai ţării, aceia care nu pieriseră în închisori: Nicolae Bănescu, P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu, Ilie Corfus, Maria Holban.

Având interdicţie de a ieşi din ţară, Şerban Papacostea a compensat acest handicap major în cercetarea ştiinţifică prin investigaţii minuţioase şi analize de excepţie în arhivele din diversele oraşe ale ţării şi în bibliotecile la îndemână. Rezultatele – cele pe care le cunoaştem astăzi- l-au făcut să fie considerat, de cea mai mare parte a specialiştilor, drept cel mai important medievist pe care l-a dat această ţară.

În 1968 şi-a susţinut, sub coordonarea lui Andrei Oţetea, teza de doctorat, Oltenia sub austrieci (1718-1739), tipărită pentru prima dată în 1971. Tot în 1968, pentru prima dată (şi singura, până în 1990), i s-a acceptat un stagiu de documentare de şase luni în Polonia. La Cracovia şi Varşovia, destinul i-a hărăzit evenimente politice şi sociale de amploare, de contestare violentă a regimului, ce au premers amplele greve politice de la Marea Baltică, din 1970. O dată în plus, convingerea privind şubrezenia regimurilor comuniste i-a fost întărită: într-o dezbatere publică, la Institutul de Istorie „N. Iorga”, academicianul Florin Constantiniu recunoştea că Şerban Papacostea îi prezisese, cu argumente logice indubitabile, sfârşitul comunismului încă din 1957.

Până în decembrie 1989, deşi nu i se permitea participarea la congrese şi sesiuni ştiinţifice peste hotare, Şerban Papacostea a devenit autoritate incontestabilă – inclusiv internaţională – în probleme legate de evoluţia spaţiului românesc în secolele XIII-XIV, de cea a zonei Mării Negre şi a domniei lui Ştefan cel Mare. Alături de cea mai înaltă ţinută ştiinţifică, o aură de infaibilitate profesională puţin cunoscută printre colegii săi, Şerban Papacostea a devenit, în timp, şi un reper moral inconfundabil în contextul agoniei regimului totalitar. Teoria refuzului colaborării, cu implicaţiile personale şi profesionale din cele mai neplăcute, a fost unanim apreciată, deşi nu însuşită în totalitate, de către colegi şi prieteni. În decembrie 1989, fără nici un fel de contestare, ca unul dintre cele mai normale şi aşteptate gesturi reparatorii, Şerban Papacostea a fost ales, în unanimitate, director al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, pe care l-a condus până în 2001.

Verticalitatea morală puţin obişnuită în societatea românească, limpezimea proiectului managerial, încrederea necondiţionată acordată tinerilor, deschiderea totală către instituţiile europene, condamnarea fără echivoc a imposturii şi a amestecului politicului în ştiinţă au transformat Institutul de Istorie „N. Iorga” şi pe directorul său, Şerban Papacostea, într-unul dintre cele mai importante centre ale istoriografiei europene, legând actualitatea de tradiţia directoratelor lui N. Iorga (1937-1940) şi Gheorghe Brătianu (1941-1948). Istorici renumiţi – din ţară şi din străinătate -, diplomaţi, lideri politici (de la Ilie Verdeţ la Corneliu Coposu), reprezentanţi ai instituţiilor europene, toţi au trecut în acest deceniu pragul cabinetului directorial iar activitatea ştiinţifică – editarea de volume, reviste, diverse publicaţii, organizarea de reuniuni, simpozioane şi conferinţe – a căpătat o asemenea amploare încât Institutul de Istorie „N. Iorga” se transformase într-un veritabil centru ştiinţific european (…).

În 1991, Şerban Papacostea a fost ales membru al Academiei Române, iar din 1996 al Academiei Ligure de Ştiinţe (din Italia), al doilea român în acest ultim for ştiinţific, după Gheorghe Brătianu. În 1996, a devenit profesor al Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” (unde a funcţionat până în 2006) şi, tot din acelaşi an, al Universităţii din Freiburg (Germania).

Şerban Papacostea a reprezentat un moment de referinţă în dezvoltarea cercetărilor româneşti şi europene privind istoria şi civilizaţia spaţiului Mării Negre. A publicat, pe această temă, volume, articole şi studii ştiinţifice şi politice în reviste de specialitate şi în presa din ţară şi din Germania, Marea Britanie, S.U.A., Franţa, Italia, Elveţia, Austria, Israel, Grecia, Polonia, Ungaria, Rusia, Bulgaria, Republica Moldova, a fondat şi a condus în colaborare cu arheologul Petre Alexandrescu unica publicaţie ştiinţifică pe această temă – revista „Il Mar Nero”- apărută la Roma (…).

Şerban Papacostea a publicat la Constanţa, la Editura Universităţii „Ovidius”, singura lucrare monumentală privind sinteza epocii medevale referitoare la Marea Neagră din istoriografia română, un volum care s-a bucurat de un imens succes ştiinţific şi de librărie: „Marea Neagră: răspântie a drumurilor intercontinentale, 1204-1453”, (sursa: Florin Anghel, în Revista Pontica 2018).

• Nicolae Cajal

Conform informațiilor publicate de fundația care îi poartă numele, Nicolae Cajal s-a născut la 1 octombrie 1919, la București, și a fost fiul medicului Marcu Cajal, unul din primii specialiști în pediatrie din România. Nicolae Cajal a devenit doctor în medicină și farmacie în 1946, iar în 1959, doctor în științe medicale. Conform informațiilor publicate de Senat, Nicolae Cajal a făcut parte din Legislativul 1990-1992.

”În 1944 a lucrat în cadrul laboratoarelor Catedrei de Bacteriologie, iar un an mai târziu, în cele ale Catedrei de Inframicrobiologie (Virusologie) ale Facultății de Medicină București. S-a format ca specialist microbiolog și virusolog sub conducerea savantului Ștefan S. Nicolau, întemeietorul școlii românești de virusologie.

În 1966, a devenit șeful catedrei de Virusologie a Universității de Medicină și Farmacie din București unde lucrase, din 1946, ca preparator, apoi asistent, șef de lucrări, conferențiar și profesor. Tot din 1966, a fost expert al Organizației Mondiale a Sănătății. Între anii 1967 — 1994, a fost director al Institutului de Virusologie al Academiei Române, unde lucrase de la înființare, din 1949.

Membru corespondent (din 21 martie 1963), membru titular (din 22 ianuarie 1990) și vicepreședinte (2 februarie 1990 — 1 februarie 1994) al Academiei Române.

Din anul 1991, a fost membru în Biroul Executiv al Comisiei Naționale UNESCO pentru România și președintele subsecției de Științe, conform Academiei Române citată de Fundația Nicolae Cajal.

În 1992, a fost ales președinte al Fundației ”ELIAS” a Academiei Române. În 1994, a devenit președintele Secției de științe medicale a Academiei Române și, în același an, director onorific al Centrului European pentru comunicare socială și relații interetnice din Academie. Din 1998, a fost președintele Academiei de Medicină.

A deținut funcția de director al Serviciilor medicale din Federația Comunităților Evreiești din România din anul 1977.

Membru al prezidiului Federației Comunităților Evreiești din România în intervalul 1986-1994. La 13 iunie 1994, a fost ales președintele Federației, funcție de ținută până la moartea sa, în 2004. A fost senator de București, ca independent, între 9 iunie 1990 și 14 octombrie 1992. A făcut parte din Grupul parlamentar al Frontului Salvării Naționale. Din 1995, a fost președinte al Forumului “B’NAI B’RITH Dr. Moses Rosen”—România.

A argumentat și a dezvoltat concepția pluralității virusului hepatic, demonstrând existența mai multor tipuri de virusuri decât A și D. A studiat nivelul imunizării după vaccinul Sabin prin dozarea de anticorpi. A inițiat și perfecționat vaccinul antigripal și antirujeolos, studiind efectul acestora în cazul administrării pe cale nazală sau conjunctivală.

Ca cercetător, în domeniul virusologiei, a publicat peste 400 de lucrări și studii, apărute în țară și străinătate, printre care: ”Considerațiuni asupra simptomatologiei și prognosticului trichinozei” (1946), ”Diagnosticul de laborator al inframicrobiozelor umane” (1958), ”Lumea virusurilor” (1962), ”Turbarea” (1962), ”Relații între virusuri și tumori” (1971), ”Oameni contra virusuri” (1974), ”Enterovirusuri nepoliomelitice. Implicații în patologie și în poluarea mediului ambiant”, ”Patogenia infecției virale cronice” (1983) ș.a.

Redactor responsabil la ”Revue Roumaine de Virusologie” (din 1987) și membru în colegiul de redacție a numeroase organisme științifice de profil. Membru al: Societății Regale de Medicină din Londra; Societății Internaționale de Patologie Comparată; Societății Franceze de Microbiologie; Academiei de Științe din New York.

A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Oradea (1994), Timișoara (1995), Cluj (1995), Iași (1996). În anul 2003, a fost distins cu diploma ”Meritul Cultural” de către Academia Română. A murit la 7 martie 2004, în urma unei afecțiuni digestive, la Spitalul Elias din București”, (sursa: Fundația ”Nicolae Cajal”).