O lectură geopolitică a Campionatului European de Fotbal

Robert Schuman, fost ministru francez de externe și unul dintre arhitecții actualului proiect european, a prezis: „Înainte de a fi o alianță militară sau o entitate economică, Europa trebuie să fie o comunitate culturală în cel mai înalt sens al termenului”.

Jurnalistul și istoricul David Goldblatt recuperează acest citat în strălucitul său eseu The Age of Football. The Global Game in the Twenty-First Century (2019) / (Era fotbalului. Jocul global în secolul XXI). Acum, când în rândul comunității științifice care analizează influența sportului în societate devine populară „geopolitica fotbalului” – în care profesorii Simon Chadwick și Paul Widdop sunt referințe în literatura anglo-saxonă – Goldblatt contribuie la acest demers cu o radiografie aproape perfectă a importanței politice și culturale a fotbalului în Europa și în lume.

O lectură mai mult decât interesantă înainte de o vară în care vom avea, dacă ne va lăsa pandemia de COVID-19, Jocurile Olimpice, Cupa Americii și, desigur, Campionatul European de Fotbal. În legătură cu crearea acestei comunități culturale care ar trebui să fie Europa, Goldblatt ne spune că, „și ca spectacol  televizat, fotbalul a avut un singur concurent: Concursul Eurovision”.

Criza existențială a proiectului european

Cu siguranță, proiectul actual al Uniunii Europene, despre care credeam că nu ar putea fi inversat niciodată, este scufundat într-o criză existențială în care dezbaterea privind granițele începe să-și recapete forța, nu numai în ceea ce privește modul în care este structurată politica externă și de securitate comună, sau politica de vecinătate, dar și prin apariția de noi frontiere în ceea ce a fost anterior o zonă de liberă circulație: Brexit este primul avertisment asupra declinului idealului paneuropean pe care l-a imaginat Robert Schuman.

Goldblatt scrie că „fotbalul modern a început în 1954, odată cu fondarea UEFA, cu o administrație franceză și cu aceleași ambiții și idei transnaționale care au modelat crearea paralelă a Spațiului Economic European”. Dar, de asemenea, fotbalul în Europa a fost câmpul de luptă simbolic în care Europa westfaliană a ajuns să-și soluționeze marile diferențe.

Actualul proiect de integrare europeană nu este primul și nu va fi nici ultimul pe care l-a experimentat istoria: societatea europeană a trăit întotdeauna în căutarea unei identități sau a încercat să creeze mai multe identități teritoriale compatibile, încă din vremea Imperiului Roman, trecând prin propunerile merovingiană și carolingiană, până la Europa lui Napoleon, care s-a încheiat cu dezastrul de la Waterloo (1815).

Lucrarea profesorului Chris Wickham, The Legacy of Rome (2014) / (Moștenirea Romei), ne ajută să înțelegem proiectele paneuropene timpurii într-un mod excepțional și multidimensional. În secolul al XX-lea, de la Marele Război până la dramele nazismului și ale stalinismului, Europa a trăit întotdeauna între integrare și impunere.

Dar când relațiile dintre națiuni au abandonat războiul pentru a încerca să elimine diferențele prin cuvinte sau prin gestionarea piețelor, printre noile forme de diplomație publică, sportul a apărut ca un atu transcendental care permite ordonarea relațiilor geopolitice. Profesorul Stuart Murray are o monografie fundamentală în acest sens.

În iunie 2006, jurnalistul Oriol Dotras a publicat un valoros articol intitulat „Ziua în care Van Basten a câștigat războiul împotriva Germaniei”. Cel mai important meci al Cupei Euro 1988 nu a fost finala, în care Olanda a învins URSS (2-0), ci semifinala, în care echipa lui Rinus Michels a învins gazda, FRG, cu 1-2, cu un gol în minutul 87, dat de Marco Van Basten.

A fost dificilă vindecarea Olandei după ocupația germană, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar în finala Cupei Mondiale din 1974, pe care Olanda, cu Johan Cruyff, a pierdut-o împotriva lui Mannschaft (echipa germană), a fost o lovitură greu de uitat pentru imaginația colectivă a olandezilor, o țară care nu poate concura cu puterea economică sau militară a Germaniei, dar poate deveni marele său rival sportiv.

Într-o echipă în care au jucat și Frank Rijkaard, Ronald Koeman sau Rudd Gullit, Van Basten a vindecat rănile războiului, la fel cum germanii, mereu reticenți în a-și exprima naționalismul după marea grozăvie și  rușine nazistă, au găsit ani mai târziu, în Cupa Mondială din Germania 2006 – pe care a câștigat-o Italia – momentul trezirii naționale, spațiul ideal pentru ca sportul să justifice jubilarea publică împodobită cu steaguri tricolore.

Au fost publicate mai multe eseuri și articole științifice care aprofundează relația dintre politică, identitate și fotbal în Europa. De la Goldblatt la Simon Kuper și lucrarea sa de referință Fotbal împotriva inamicului (1994); strălucita cronică a lui Franklin Foer, Cum Fotbalul explică lumea (2004) sau, la nivel local, Atlasul unei pasiuni sferice (2017), scrisă de istoricul și jurnalistul Toni Padilla.

În ele, există mai multe exemple despre modul în care geopolitica a modelat fotbalul european (sau invers?) și chiar și veteranii jurnalismului ne-au explicat modul în care Cupa Mondială din 1994 din Statele Unite a servit, pe de o parte, pentru ca Bulgaria lui Stoicikov și România lui Hagi să își revendice nevoia de a fi europene, după tranziția rapidă și haotică de la comunism la hipercapitalism și, pe de altă parte, pentru a-i învăța pe americani că „un alt sport este posibil” – și invoc titlul marelui succes al lui Carles Viñas și Natxo Parra în istoria clubului (german) St. Pauli (2017).

Euro 2020 – sau mai exact 2021 – va fi primul campionat pe care îl vom experimenta după ce Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană. În faza grupelor, ne așteaptă o interesantă Anglie versus Scoția.

Partida va avea, fără îndoială, o lectură geopolitică, într-un moment în care guvernul scoțian a pus deja pe masă un al doilea referendum de independență bazat pe europenismul său, în același timp în care rivalitatea dintre cele două națiuni nu poate fi înțeleasă fără trasabilitatea oferită de analiza istorică. Excelentă, de exemplu, cea realizată de John E. Elliot, în Catalani și scoțieni: Uniune și discordie (2018): De la Stirling la Falkirk, până la bătălia de la Bannockburn (1314), pentru a construi imaginația colectivă scoțiană și miturile sale naționale cele mai cunoscute: William Wallace și Robert I Bruce.

Dincolo de mit, astăzi, când Regatul Unit s-a separat de Europa continentală și îmbrățișează atlantismul, s-a câștigat mai multă greutate sportivă în configurația sportului-rege. Finala Ligii Campionilor din 2021 dintre Manchester City și Chelsea – pe care Simon Chadwick a radiografiat-o pentru The Conversation ca pe o dispută între magnații „petrolului și gazului” – i se alătură revendicarea guvernului Boris Johnson de a face din sport una dintre cheile noii strategii de poziționare globală a Regatului Unit post-Brexit și post-pandemie.

Merită citit și raportul Global Britain într-o eră competitivă: Revista integrată a securității, apărării, dezvoltării și politicii externe (2021), publicată de Downing Street, care ar putea explica multe dintre presiunile pe care Big Six britanice (Manchester United, Manchester City, Liverpool, Arsenal, Chelsea y Tottenham) le-au primit pentru a abandona proiectul Super Ligii Europene.

Fotbalul, în argumentația pentru Brexit

De fapt, deja în campania pentru Brexit, semnificația culturală pe care fotbalul o are în imaginația colectivă britanică și europeană a făcut parte din argumentație. Daily Mirror a raportat în mai 2016 că fostul prim-ministru Gordon Brown, în campania sa pentru rămânere, a spus: „Prezența în UEFA Champions League a devenit începutul succesului fotbalistic: când Europa este culmea ambiției în fotbal și noi concurăm atât de acerb pentru a ajunge acolo, de ce în alte sfere ale vieții britanice încercăm să o respingem?

Vineri, 18 iunie, Anglia împotriva Scoției din acest Campionat European va trezi pasiuni și va exalta miturile naționale. Vom vedea titluri care leagă inevitabil „fotbalul, politica și identitatea”, parafrazând titlul celei mai recente monografii academice editate de James Carr, Daniel Parnell, Paul Widdop, Martin J. Power și Stephen R. Millar.

Dar, curios, această bătălie culturală și identitară va fi trăită într-unul dintre momentele în care cel mai mult capital nord-american a fost investit în fotbalul european, în special în cel britanic, și în momentul în care fondurile de investiții au început să găsească în fotbal o industrie stabilă în care să investească.

În timp ce disney-izarea fotbalului (transformarea comercială în ceva simplificat, controlat și sigur, de tipul mărcii Walt Disney) se petrece în birouri, marile competiții internaționale din Europa continuă să aibă lecturi mai apropiate de cele culturale; în timp ce maximizarea profiturilor a fost impusă ca bază a noului management sportiv (în Statele Unite sau Asia), Campionatul European continuă să fie spațiul pentru afișarea de drapele, mituri naționale și exprimarea unui paneuropenism comun, în diversitate.

A le explica noilor proprietari ai sportului global – toți aflați pe lista Forbes a marilor „imperii sportive” – de ce fotbalul din Europa nu poate fi înțeles „ca o relație între alb și negru” – citându-l pe jurnalistul Ramon Besa – de a câștiga sau a pierde, sau de a pătrunde mai mult sau mai puțin – este pur și simplu o chestiune de a dori să acceadă în „noile geografii” – apelând la conceptul lui Joan Nogué – care i-au configurat evoluția istorică. Fotbalul în Europa este cât se poate de apropiat de ceea ce am putea considera un fenomen „glocal” (global și local).

Sursa: The Conversation / Autor: Xavier Ginesta, profesor asociat la Universitat de Vic – Universitat Central de Catalunya (preluare via Rador)