O perspectivă asupra inflației în România: politicienii care arată cu degetul spre BNR trebuie să-și clarifice faptul că ei contribuie la inflație prin politicile pe care le concep

La întrebarea dacă preferă ca inflația să fie relativ mică, atât românii cât și, de exemplu, germanii ar răspunde „da”. Și totuși, aceasta nu înseamnă că atunci când decid, fiecare la locul lui, în sectorul privat sau în cel public, pentru consum, pentru investiții, pentru solidaritate sau pentru sustenabilitate românii și germanii se comportă la fel. Atitudinile lor față de inflație sunt diferite. Noi, românii, tolerăm o inflație relativ înaltă, iar germanii nu. Noi avem o atitudine laxă față de inflație, iar germanii una fermă. De aceea, în România inflația a fost, în ultimii 28 de ani mai mare ca cea din Germania.

Ce este în fond atitudinea față de inflație la care mă refer? Cum se explică dorința similară cu a altora pentru o inflație mică, concomitent cu faptul că, spre deosebire de alții, tolerăm inflații mai mari? Sau, altfel spus, cum se explică iluzia că dorim o inflație mică?

În esență, răspunsul este dat de atitudinea pe care o are publicul față de anticipațiile sale referitoare la competitivitatea firmelor. O atitudine laxă față de inflație înseamnă că publicului românesc nu îi pasă dacă competitivitatea firmelor s-a deteriorat sau urmează să se deterioreze sub un anumit nivel. Pentru a arăta că atitudinea față de competitivitatea firmelor este în final similară cu atitudinea față de inflație, într-un articol recent („Cum pot atitudinile diferite față de inflație să zădărnicească visul european”) am pornit de la o anumită definiție a inflației.

În acel studiu am scris că „teoria neokeynesistă definește inflația curentă ca pe o sumă actualizată pe un orizont infinit a anticipațiilor referitoare la devierea costurilor marginale de la nivelul lor natural. Aceste devieri depind de șocurile în variabile reale cum sunt preferințele consumatorilor, tehnologia, cheltuielile guvernamentale reale, forța de muncă, reglementarea financiară etc. În consecință, atitudinea față de competitivitatea firmelor și, implicit, față de inflație este în esență, o atitudine față de anticipațiile referitoare la aceste abateri neobservabile de la costurile marginale naturale (de la competitivitate) ale firmelor.

La rândul lor, atitudinile față de competitivitate și, implicit, față de inflație depind în mod profund de preferințele față de obiective sociopolitice …, a căror vastă diversitate între țări poate fi totuși structurată, în opinia mea, prin referire la „creștere economică, solidaritate și sustenabilitate” (expresia îi aparține lui Crum, 2013, p. 618).

Preferințele față de cele trei obiective se formează în timp, sub influența factorilor socio-culturali-educaționali-politici, a libertății individului față de stat, inclusiv a libertății sale față de redistribuire și, în fine, a solidității instituțiilor și a încrederii individului în acestea din urmă. Combinația dintre toți acești factori este diferită de la țară la țară, astfel că între statele-națiuni pot exista în mod persistent atitudini semnificativ diferite față de inflație (de acum înainte atitudinea față de competitivitate sau atitudinea față de inflație vor fi folosite interșanjabil). De exemplu, Juselius și Takáts (2018) au arătat că există o puternică corelație între structura pe vârste a populației și inflație, tinerii și bătrânii (dependenții) fiind asociați cu o inflație mai înaltă, în timp ce populația în vârsta de muncă este asociată cu o inflație mai redusă. Când crește raportul dintre dependenți și populația în vârstă de muncă, inflația se mărește. Acest raport depinde de politicile privind educația, sistemul public de pensii, intervenția statului în economie etc. Structura pe vârste este diferită între țări, astfel că ea influențează preferințele țărilor față de creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate și, implicit, atitudinea lor față de inflație, dată fiind legătura dintre structura pe vârste a populației și inflație.

În consecință, este improbabil ca toate țările…să aibă preferințe similare față de creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate. Este probabil ca aceste preferințe, care au rădăcini profunde în rețelele sociale și politice din țările respective să fie diferite între țări, reflectându-se în atitudini diferite față de competitivitate.

Preferințele diferite față de obiectivele sociopolitice constituie cauza pentru care statele-națiuni nu reușesc, toate în aceeași măsură, să faciliteze transpunerea cerințelor pieței privind competitivitatea în parametrii politicilor economice naționale (sau, altfel spus, nu toate statele-națiuni pot să izoleze de facto politicile economice de influența factorului politic și nu-și pot menține angajamentele referitoare la inflație), ceea ce duce la segregarea atitudinilor față de competitivitate și, implicit, față de inflație. Reducerea discreționarismului din procesul de luare a deciziilor de politică macroeconomică prin stabilirea de reguli de politică monetară sau fiscală are ca scop să garanteze că preferințele pentru creștere economică, solidaritate și sustenabilitete nu ajung să reducă până la eliminare transmiterea cerințelor pieței privind competitivitatea în parametrii politicilor naționale.”

Problema este că în România, ca și în alte țări cu inflații relativ mari, există o asimetrie între obiectivele referitoare la creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate, în sensul că preferințele referitoare la creșterea economică și la solidaritate exced cu mult pe cele referitoare la sustenabilitate. Nefiind în mod colectiv conștienți de această asimetrie, trăim cu iluzia că dorim o inflație mică. În realitate, asimetria menționată arată că, fără a fi conștienți de asta sau fără a admite, ne dorim o inflație relativ mare. În acele țări în care există asimetria la care mă refer, în rândul cărora se înscrie și România, competitivitatea firmelor este relativ redusă și inflația este relativ înaltă.

În lumina celor discutate mai sus, pot face două afirmații referitoare la evoluția inflației din România.

Prima este aceea că, lăsând la o parte creșterile inflației venite din influențe ce nu au legătură cu politicile economice, cum ar fi, de exemplu, cele climaterice, inflația relativ înaltă a reflectat în ultimii 28 de ani și continuă să reflecte atitudinea nației noastre referitoare la inflație. Rezultă, că atunci când cineva critică BNR pentru nivelul relativ înalt al inflației trebuie să țină cont de asimetria menționată. Mai ales politicienii care arată cu degetul spre BNR trebuie să-și clarifice faptul că ei contribuie la inflație prin politicile pe care le concep. Câteodată au fost principalii contributori. Ei nu au îndrăznit și nu îndrăznesc nici în prezent să proiecteze politici fiscale, de venituri salariale sau reforme structurale fără a reflecta în ele, în întregime sau, de multe ori în exces, preferința noastă națională pentru creștere economică și solidaritate și neglijența sau cvasi-indiferența noastră referitoare la sustenabilitate, concept care probabil este neclar pentru cei mai mulți cetățeni. Astfel, de cele mai multe ori, în fazele ascendente ale ciclului de afaceri, politicile fiscale și de venituri salariale au fost prociclice, forțând indirect politica monetară – care atât prin lege cât și prin natură tinde să acorde atenția cuvenită sustenabilității – să pună o presiune suplimentară pe sectorul privat prin creșterea dobânzilor.

A doua concluzie este aceea că nu este suficient ca banca centrală să aibă de jure libertatea de a stabili rata dobânzii de politică monetară dacă alte elemente ale independenței sale nu sunt prezente sau respectate. În acest din urmă caz, având în vedere asimetria dintre preferința excesivă pentru creștere economică și solidaritate, pe de o parte, și cvasi-indiferența colectivă față de sustenabilitate, pe de altă parte, politicienii pot forța în anumite limite decidenții de politică monetară să reflecte în deciziile lor asimetria din interiorul obiectivelor referitoare la creșterea economică, solidaritate și sustenabilitate. Totuși, în general, transpunerea acestei asimetrii în parametrii politicii monetare a fost relativ redusă, deoarece, chiar numiți politic de parlament, cum este cazul în România, decidenții de politică monetară au știut că, în final, politicienii vor da vina pe ei pentru inflație, chiar dacă inflația avea ca sursă principală celelalte politici, și nu politica monetară. Chiar dacă până acum politică monetară a fost destul de bine izolată de influența politică, o izolare în continuare nu se va putea realiza fără o îmbunătățire a independenței sale.

Concluzia mea este că în medie, inflația din România nu va ajunge să fie printre cele mai mici din Uniunea Europeană până când nu vom îndeplini două condiții: (i) eliminarea sau măcar reducerea asimetriei existente între, pe de o parte, preferințele pentru creștere economică și solidaritate și, pe de altă parte, preferințele pentru sustenabilitate; (ii) creșterea independenței băncii centrale. Prima condiție înseamnă, în esență, eliminarea iluziei că ne dorim o inflație mică. Această condiție este greu de îndeplinit deoarece depinde de mulți factori socioculturali și, în plus, este ineficient pentru politicieni să o combată din cauza concurenței politice generate de înclinația naturală a majorității oamenilor de a-și realiza obiectivele privind nivelul de trai acum mai degrabă decât mai târziu. Nici creșterea independenței băncii centrale nu va fi prea ușor de îndeplinit, dată fiind schimbarea de atitudine față de băncile centrale intervenită după criza din 2008. Totuși, acest obiectiv va putea fi atins comparativ mai repede.

Op-ed de Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezintă poziţia băncii sau a redacţiei. Articolul a fost publicat şi pe blogul autorului