O premieră în politica românească: De ce au evacuat Ciolacu și Orban partidele-balama din alianțele cu PSD și PNL

Liderii celor două mari partide, PSD și PNL, au închis ușa în nas partidelor-balama, o premieră în politica românească a ultimelor trei decenii. De ce au rămas partidele de buzunar, unii dintre ei mici șantajiști de profesie, în afara oricăror înțelegeri la vârf la alegerile locale și, foarte probabil, nu vor mai fi remorcate nici în Parlament? Înainte de explicații, faptele.

Marcel Ciolacu a refuzat pretențiile lui Dan Voiculescu de a forma din nou o alianță, de pe urma căreia să se aleagă cel puțin cu un candidat la primărie într-unul din sectoarele Bucureștiului și cu opt consilieri generali. Ciolacu a acceptat cel mult încheierea unor înțelegeri punctuale în teritoriu cu PPUSL, dar a refuzat înțelegerea mare cu Voiculescu.

La fel s-a întâmplat și în cazul ALDE. Călin Popescu Tăriceanu a mărturisit public, în ziua lansării candidaturii, că negocierile cu PSD au eșuat și că și-ar fi dorit ca alegerile locale  „să dea startul pentru un proiect politic mai amplu, un USL 2024”. N-a fost să fie.

Altfel spus, Tăriceanu a intrat în cursă obligat de împrejurări. Rămas fără un vehicul politic puternic care să-l salte peste pragul electoral, liderul ALDE s-a văzut nevoit să iasă din adormire și să alerge după voturi pentru partid. Fără un partid-gazdă pe care să-l căpușeze, șansele ALDE de a mai conta pe scena politică scad dramatic. Dezastrul a început anul trecut la europarlamentare, când partidul lui Tăriceanu n-a intrat în Parlamentul European.

La rândul său, fostul ministru de interne, Gabriel Oprea, cu al său UNPR n-a mai găsit înțelegere în Kisellef iar perspectiva fuziunii cu PSD s-a îndepărtat periculos. Nici el, gata oricând să servească, în numele interesului național, desigur, orice partid și președinte, n-a mai găsit ușița prin care să se strecoare în administrația locală ducând partidul său inexistent într-o alianță cu unul dintre partidele mari.

În fine, nici liberalii n-au cedat în cele din urmă presiunii uriașe exercitate de PMP și Traian Băsescu. PMP ceruse o primărie de sector, însă cei care s-au opus vehement au fost cei de la USR PLUS. Foarte probabil că nici Klaus Iohannis nu a încurajat alianța cu partidul fostului președinte.

Din toate informațiile obținute de G4Media, Ludovic Orban ar fi fost dispus să cadă la o înțelegere cu PMP. Liderul PNL negocia cu Eugen Tomac termenii unei eventuale fuziuni încă din primăvara acestui an, motiv pentru care i-a și cooptat la guvernare, oferindu-le funcții și acces la resurse. Ceva s-a întâmplat și, în cele din urmă, înțelegea mare a căzut. Traian Băsescu s-a văzut nevoit, la fel ca Popescu Tăriceanu, să intre el însuși în cursă, pentru a-și salva partidul de la extincție.

Să recapitulăm: Dan Voiculescu, Călin Popescu Tăriceanu, Gabriel Oprea și Traian Băsescu au rămas pe tușă cu jucăriile politice aferente, PPUSL, ALDE, UNPR, PMP. Este, orice s-ar spune, o premieră. O șansă pentru simplificarea scenei politice, un pas spre mai multă coerență decizională prin eliminarea partidelor care au făcut din frână/ șantaj/ tranzacție un mod de a face politică.

Inventat de răposatul Dinu Patriciu în urmă cu vreo 15 ani, partidul-balama își propunea să fie mereu la fileu indiferent de putere. Să încline balanța, să fie cu alte cuvinte mereu pe teren și să conteze, indiferent ce partid s-ar afla la butoane.

Te susțin dacă imi dai, votez dacă primesc funcții, te distrug dacă nu primesc acces la resurse. Partidele balama au funcționat ani de zile distructiv și au reprezentat mereu o sursă de blocaj, piedica fiind însăși rațiunea existenței lor.

Paraziții politicii românești contează câtă vreme reprezintă o amenințare reală pentru orice administrație locală sau centrală și pot bloca decizia, altfel nu i-ar băga nimeni în seamă. Ei și-au tranzacționat mereu mica influență  prin șantaj politic ordinar, amenințând mereu că nu se poate face nimic fără ei.

Câte vreme au contat politic, UNPR, ALDE sau PPUSL (în trecut PUR și PC) au acționat ca frâne, ca furnizori inepuizabili de oportuniști și fripturiști, au reprezentat, pe scurt, colacul de salvare a unor lideri expirați, fără sprijin popular real, dar foarte ambițioși.

Totuși, ce s-a întâmplat? De ce riscă ei să nu se aleagă tura asta și să ajungă în tomberonul politicii românești? Cum de au rămas brânzoveneștii și farfuridii politici românești ”fără coledzi”? În primul rând, partidele mari au ajuns, cred, mai conștiente de propria putere și au constatat că se pot descurca, linișite, și fără ei.

Sprijinul real pe care care-l aduce un Dan Voiculescu cu forța sa mediatică este incomparabil mai mic decât răul pe care îl face torpilând orice guvernare care se încurcă cu el și îi acceptă pretențiile exagerate de acces la resurse. Șantajul etern executat de Călin Popescu Tăriceanu sau de Gabriel Oprea i-a scos din minți pe toți care și-au făcut de lucru cu ei. Capacitatea distructivă a unui Traian Băsescu este binecunoscută. Și atunci, de ce să nu-i lași să moară pe limba lor? La ce bun să-i mai salvezi o dată de la dispariție?

Apoi, în vremuri de criză, e greu să satisfaci clientela interna de partid, necum să mai hranești dintr-un ciolan tot mai subțire gurile de cuc din afara partidului.

În fine, un rol semnificativ l-a jucat apariția USR PLUS ca al treilea pol de putere pe scena politică și presiunea reformistă exercitată de aceste partide noi, care au făcut un pas decisiv către fuziune. În absența lor, PNL n-ar fi sprijint azi o listă onorabilă de candidați la sectoarele Capitalei și nici candidatura unui Nicușor Dan la primăria Bucureștiului. Ridicarea standardelor în zona anti-PSD obligă și celălalt mare partid să facă pași mici în direcția ruperii de trecutul reprezentat de regimul Dragnea-Dăncilă.

În ce privește UDMR, alt partid-balama specializat în tranzacții politice în momente de criză, lucrurile sunt ceva mai complicate. Evacuarea sa de pe scenă riscă să lase fără reprezentare politică aproape un milion de maghiari, ceea ce n-ar fi sănătos pentru democrație. Chiar dacă azi UDMR a devenit total dependent de Budapesta și o jucărie în mâna lui Viktor Orban, manevrată de funcționărași din administrația din Ungaria, o eventuală evacuare din peisaj riscă să nască alte probleme și să schimbe în rău imaginea României de stat tolerant cu minoritățile naționale.

Scoaterea pe tușă a UDMR le-ar oferi liderilor maghiari ocazia să se victimizeze mai tare decât o fac deja, alimentând astfel discursul radical și autonomist. Ruperea totală a liderilor politici maghiari ar însemna, pe scurt, aruncarea lor definitivă în brațele Budapestei, dar și izolarea comunităților maghiare, un scenariu cu efecte periculoase.

Toate aceste mutări mici de pe scena politică par nesemnificative la prima vedere, dar în realitate pot reprezenta începutul unei simplificări necesare. Scena politică a fost prea multă vreme parazitată de alcătuiri artificiale, ținute în viață cu unicul scop de a mufa la resurse câteva personaje pe care în realitate nu le mai votează aproape nimeni. Ar fi un pas cu adevărat important dacă precedentul de la locale va fi repetat la alegerile parlamentare, iar partidelor-balama li se va trânti din nou ușa în nas.