O profesoară universitară din Sankt Petersburg povestește cum a demisionat ca urmare a denunțului unui student, ca pe vremea sovieticilor:  Societatea rusă a pierdut această bătălie cu Leviatanul

O profesoară la o facultate de arte de la Universitatea de stat Sankt Petersburg povestește, pentru Moscow Times, sfârșitul carierei sale didactice la scurt timp după începutul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Redăm mai jos relatarea profesoarei, a cărei identitate n-a fost dezvăluită de publicația Moscow Times.

”În dimineața zilei de 24 februarie, ziua în care a început războiul, m-am dus la serviciu ca de obicei. În acea zi trebuia să țin o prelegere despre estetică. Am intrat în auditoriu și mi-am dat seama că pur și simplu nu mai puteam respira. Nu puteam să țin un curs – pentru prima dată în 15 ani.

Era clar că niciunul dintre studenți nu știa încă nimic. Cei mai mulți dintre ei, din păcate, nu citesc presa independentă. M-am adresat publicului: „Dragi colegi, din păcate, astăzi este o zi teribilă”. Le-am spus în termeni generali ceea ce știam.

Apoi am început o prelegere despre estetismul în artă. Unul dintre diapozitive înfățișa „Guernica” a lui Picasso [tabloul lui Pablo Picasso despre bombardarea orașului spaniol Guernica de către aviația germană în timpul Războiului Civil din Spania din 1937]. Cei din primele patru rânduri din public au plâns.

Acea prelegere s-a dovedit a fi cântecul meu de lebădă, dar nu mi-am dat seama la momentul respectiv. În timpul pauzei, mulți studenți au venit la mine. Unii m-au îmbrățișat, alții și-au exprimat îngrijorarea. O fată din public avea rude în Ivano-Frankiivsk, unde se desfășurau operațiuni militare, iar familia ei fusese evacuată.

Elevii mi-au cerut să las timp la sfârșitul orei pentru a le răspunde la întrebările lor despre istoria relațiilor ruso-ucrainene. Este posibil ca aceasta să fi fost prima dată în viața lor când mulți dintre ei au ridicat întrebări reale cu privire la această relație. Am spus câteva cuvinte despre evenimentele din 2014 și despre ceea ce s-a întâmplat mai departe, dacă Rusia avea motive obiective să se teamă de agresiunea NATO și dacă lumea occidentală dorea să cucerească țara.

La un moment dat, studenții din rândurile din spate au început să se agite nervos. Un bărbat corpolent apăruse în spatele lor pe scări. Arăta un pic ca un agent de securitate, dar nu era unul dintre ei – îi cunosc pe toți. Stătea cu brațele încrucișate peste burta lui mare și se uita la mine, clătinând din cap cu dezaprobare. Am rezumat rezultatele prelegerii în timp ce acest om mă privea. Nu-l mai văzusem niciodată. Nici până în ziua de azi nu știu cine era, dar totul a început cu el.

Următoarea prelegere pentru aceiași studenți a avut loc o săptămână mai târziu. Abia dacă am dormit toată săptămâna; eram plină de disperare, durere, vinovăție, frică și lacrimi. Am început să mă bâlbâi și mă simțeam amețită. M-am simțit groaznic și mi-am cerut scuze clasei dacă prelegerea mea nu a fost la fel de bună ca de obicei.

În timpul pauzei de cinci minute, am primit un telefon de la decanul Departamentului de Arte, care m-a informat că unul dintre studenți a scris un denunț despre mine. M-au amenințat că vor lua măsuri dacă nu încetez imediat să „vorbesc despre politică”, deoarece „universitatea este în afara politicii”.

M-am întors apoi spre public: „Dragi colegi, tocmai discutam despre conceptul lui Mamardashvili de „mediu de efort”, potrivit căruia nimic din cultură nu există de la sine, ci doar prin eforturile oamenilor. Acest lucru este valabil și pentru tradiție. Noi avem o tradiție lungă, pe care mulți oameni o apreciază astăzi, tradiția Gulagului. Și aceasta, într-adevăr, poate fi reprodusă doar prin intermediul efortului, adică – prin denunțare. Cineva din această audiență tocmai a sunat la biroul decanului și a demonstrat că Mamardashvili este un mijloc de efort. Vă mulțumesc. Acum voi continua”.

Studenții au fost asigurați că totul este în regulă și am continuat prelegerea. Dar eu știam că totul se schimbase.

Când am ieșit din auditoriu, pe un ecran uriaș de pe hol era difuzat un videoclip care prezenta citatul rectorului: „Estimez la 10 zile până la înfrângerea completă a regimului fascist”.

Și acesta nu era cel mai radical dintre videoclipurile care erau difuzate pe ecranele uriașe din hol.

Universitatea a pășit încet, dar sigur, pe calea propagandei și a sprijinului pentru fiecare mișcare a regimului. În curând, studenții au început să fie scoși din clasă pentru lecții de propagandă politică, cenzurați și verificați pentru loialitate.

Mi-am dat seama că nu mai puteam să lucrez într-un astfel de mediu și nici nu doream să o fac. Am decis să îmi dau demisia. Cu toate acestea, legea îmi impunea să mai lucrez încă două săptămâni.

Studenții mi-au spus că liderii studenților au fost rugați să raporteze despre modul în care îmi abuzam de poziția mea. Ei au întrebat ce ar trebui să scrie pentru a nu-mi face rău.

Le-am spus să scrie ceea ce credeau ei: dacă orele mele aveau toate materiile din programă, dacă profesorul era pregătit pentru fiecare oră, dacă era suficientă materie abordată și dacă existau ajutoare vizuale și alte mijloace media? Și-au dat seama că aveam două opțiuni pentru a răspunde la întrebările lor: să nu răspund deloc – și să nu-mi îndeplinesc obligațiile de profesor – sau să mint, ceea ce nu puteam face. Aceasta ar fi subminat tot ceea ce le spusesem. Trebuia să spun adevărul. Și, în plus, când am început școala, mi-am promis că voi munci până când voi fi nevoit să fac un pact cu conștiința mea. Părea că am ajuns în acel punct.

La ultimul meu curs am spus: „Mulțumesc. Puteți pleca.” A fost o pauză. Nimeni nu a plecat. Apoi toată lumea a început să se ridice de pe scaune, să spună cuvinte de susținere și să aplaude. A durat aproximativ cinci minute, apoi studenții au coborât din amfiteatru, au dat mâna cu mine și între ei, au plâns și s-au îmbrățișat.

În momentul în care am fost concediată, salariul meu de la universitate nu ar fi hrănit nici măcar o pisică. În urmă cu doi ani, câștigam 17.620 de ruble (aproximativ 272 de dolari) ca profesor cu normă întreagă: șase zile pe săptămână pentru patru sau cinci cursuri, plus examenele care se adunaseră după pandemie. A însemnat aproximativ 18 ore pe zi. Am trecut la o slujbă cu un sfert de normă pentru a nu intra în colaps și am reușit să îmi iau și alte slujbe cu jumătate de normă. Salariul meu era atunci de 4.000 de ruble (62 de dolari) pe lună. Cu toate acestea, în decembrie a fost majorat la 14.000 (215 dolari) cu toate diversele câștiguri.

În ultima vreme, picturile mele m-au ținut în viață: Sunt absolventă a unei școli de artă și îmi pot vinde lucrările. Dar să lucrezi în instituțiile de artă contemporană ca artist este acum, de asemenea, dificil din cauza cenzurii. Când am încercat să expun o serie de lucrări în memoria artistului Serghei Paradjanov, în calitate de deținut politic în perioada sovietică, unele persoane mi-au cerut să scot tot ce era incomod („prea multă politică”) și să las doar „florile frumoase”. Alții au subliniat că Paradjanov era homosexual și nu-și avea loc în panteonul marilor ruși. Foarte curând va fi posibil să se expună doar „Lacul lebedelor”.

Uneori spăl podelele. Oamenii mă tachinează în legătură cu asta, dar nu mi-a fost niciodată jenă.

Când îmi scriam teza de doctorat am făcut multă curățenie, deoarece îmi cheltuiam tot salariul pe tipărituri. Aș fi putut obține un ajutor financiar, dar ori de câte ori am depus o cerere, superiorii m-au pus să scriu „nu” la întrebarea „Scrieți o teză de doctorat?”. Pur și simplu nu credeau că voi scrie teza de doctorat și că o voi susține.

Niciun cadru universitar nu este separat de ceea ce se întâmplă în țară. Când au avut loc proteste împotriva modificărilor constituționale, majoritatea academicienilor nu au participat la acțiunile societății civile. Credeau că se află în turnul de fildeș, dar au fost afectați, chiar dacă stăteau în birourile lor confortabile.

Când lucram la teza mea de doctorat și predam mai multe cursuri pe zi, îmi petreceam singura mea zi liberă în ploaie sau zăpadă la demonstrații cu un grup de „entuziaști nebuni”. Eram exasperată de faptul că atât de mulți oameni credeau că nu trebuie să meargă în piața înzăpezită și să înfrunte bastoanele gărzilor naționale. Dar dacă am fi ieșit mai mulți dintre noi, probabil că acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Așa cum scria Sartre: suntem responsabili pentru ceea ce nu am încercat să prevenim.

Societatea rusă a pierdut această bătălie cu Leviatanul. Societatea este înfrântă, zdrobită și divizată. Va continua să moară și să își piardă oamenii. Dar poate că unii oameni vor dobândi o nouă experiență de activism social prin această experiență de durere și se va forma un nou underground. Dar mă îndoiesc că acest lucru este posibil sub puternicul regim actual.

Cu totul atât de lipsit de speranță, bineînțeles că mă gândesc să plec. Dar totuși: Dacă cineva a pus stăpânire pe casa mea, de ce aș fi eu cea care pleacă?

Dacă rămân, voi fi portar sau agent de pază. Nu voi mai sluji acest regim cu mintea sau cu inima mea, pentru că transformă totul într-o armă mortală. Din poziția mea umilă, voi continua să fiu martor al noilor etape ale catastrofei pentru viitor – făcând fotografii și scriind, chiar dacă nu voi putea publica nimic.”