O uriașă… minciună? De ce atât de mulți oameni încă mai cred că aselenizările au fost falsificate

Totul a început cu un bărbat pe nume Bill Kaysing și pamfletul său despre „escrocheria de 30 de miliarde de dolari a Americii” … scrie The Guardian.

A fost nevoie de 400.000 de angajați și contractori ai Nasa pentru ca Neil Armstrong și Buzz Aldrin să ajungă pe Lună în 1969, dar numai de un singur om pentru a răspândi ideea că totul a fost o farsă. Numele său a fost Bill Kaysing.

Totul a început ca „o bănuială, o intuiție”, înainte de a se transforma într-o „convingere adevărată” – că SUA nu aveau abilitățile tehnice necesare pentru a ajunge pe Lună (sau, cel puțin, pe Lună și înapoi). Kaysing a contribuit, de fapt, la programul spațial american, chiar dacă în mod firav: între 1956 și 1963, a fost angajat al Rocketdyne, o companie care a contribuit la proiectarea motoarelor de rachetă Saturn V.

În 1976, a publicat singur un pamflet intitulat We Never Went to the Moon: America’s Thirty Billion Dollar Swindle, care căuta dovezi pentru condamnarea sa prin intermediul unor fotocopii granulate și a unor teorii ridicole. Cu toate acestea, cumva, el a stabilit câteva perene care sunt menținute vii până în ziua de azi în filmele de la Hollywood și în documentarele Fox News, pe forumurile Reddit și pe canalele YouTube.

În ciuda volumului extraordinar de dovezi (inclusiv 382 kg de rocă lunară colectată de-a lungul a șase misiuni; coroborarea din partea Rusiei, Japoniei și Chinei; și imagini de la Nasa Lunar Reconnaissance Orbiter care arată urmele lăsate de astronauți în praful de lună), credința în conspirația moon-hoax a înflorit din 1969.

În rândul adepților adevărului despre 11 septembrie, al celor care se opun antivaccinismului, al celor care se ocupă de transportul chimic, al celor care se ocupă de teoria Pământului plat, al celor care neagă Holocaustul și al conspiraționiștilor de la Sandy Hook, ideea că aselenizarea a fost falsificată nu mai este nici măcar o sursă de furie – este pur și simplu un fapt real.

Regele podcasturilor, Joe Rogan, se numără printre cei care se îndoiesc. La fel și YouTuberul Shane Dawson. Un profesor de sociologie din New Jersey a fost demascat anul trecut pentru că le-a spus studenților săi că aterizările sunt false. În timp ce Kaysing s-a bazat pe un samizdat fotocopiat pentru a alerta lumea, acum conspiraționiștii au la dispoziție subredditul r/moonhoax pentru a documenta cum Nasa a fost „atât de leneșă” încât a folosit același rover lunar pentru Apollo 15, 16 și 17; sau cum „ne trollează de ani de zile”; sau pentru a aduce în discuție faptul că există „un singur lucru care nu-mi vine în cap…”.

„Realitatea este că internetul a făcut posibil ca oamenii să spună ce naiba vor unui număr mai mare de persoane decât oricând înainte”, oftează Roger Launius, fost istoric șef al Nasa. „Iar adevărul este că americanii adoră teoriile conspirației. De fiecare dată când se întâmplă ceva important, cineva are o contraexplicație”.

Se pare că și britanicii iubesc teoriile conspirației. Anul trecut, emisiunea de zi This Morning a primit un invitat care a susținut că nimeni nu ar fi putut merge pe Lună, deoarece Luna este făcută din lumină. Martin Kenny a afirmat: „În trecut, vedeai aterizările pe Lună și nu aveai cum să verifici nimic din toate astea. Acum, în era tehnologiei, mulți tineri fac cercetări pe cont propriu”. Un sondaj recent YouGov a arătat că unul din șase britanici a fost de acord cu această afirmație: „Aterizarea pe Lună a fost înscenată”. Patru la sută au crezut că teoria farsei este „cu siguranță adevărată”, 12% că este „probabil adevărată”, iar alți 9% s-au înregistrat ca „nu știu”. Hoaxismul lunar a fost mai răspândit în rândul tinerilor: 21 % dintre persoanele cu vârste cuprinse între 24 și 35 de ani au fost de acord că aselenizările au fost înscenate, comparativ cu 13 % dintre persoanele de peste 55 de ani.

Întrebările inițiale ale lui Kaysing alimentează acest fenomen. Una dintre ele este faptul că în imagini nu sunt vizibile stelele; alta este lipsa unui crater de explozie sub modulul de aterizare; o a treia are legătură cu modul în care cad umbrele. Oameni care știu despre ce vorbesc au pierdut ore întregi explicând astfel de „anomalii” (acestea au legătură cu timpul de expunere al aparatului foto, cu modul în care funcționează împingerea în vid și cu calitățile reflectorizante ale prafului de lună). Cu toate acestea, până la moartea sa în 2005, Kaysing a susținut că totul a fost o fraudă, filmată într-un studio de televiziune.

„Este bine documentat faptul că Nasa a fost adesea prost gestionată și a avut un control slab al calității”, a declarat el pentru Wired în 1994. „Dar începând din 1969, am putut brusc să efectuăm zbor cu echipaj uman peste zbor cu echipaj uman? Cu succes deplin? Pur și simplu împotriva tuturor șanselor statistice”.

Cel puțin în privința asta a avut dreptate. Când sovieticii au lansat Sputnik 1 în octombrie 1957 (urmat o lună mai târziu de Sputnik 2, care conținea câinele Laika), programul spațial american era aproape inexistent. Nasa a fost înființată în 1958 și a reușit să-l lanseze pe Alan Shepard în spațiu în mai 1961 – dar când John F. Kennedy a anunțat că SUA „ar trebui să se angajeze să atingă obiectivul, înainte de sfârșitul acestui deceniu, de a trimite un om pe Lună și de a-l readuce în siguranță pe Pământ”, părea o exagerare. Până la mijlocul anilor ’60, Nasa consuma peste 4% din bugetul federal al SUA, dar, în timp ce sovieticii realizau mai multe premiere – prima femeie în spațiu (1963), prima activitate extravehiculară, adică ieșirea în spațiu (1965) – americanii au avut parte de diverse eșecuri, inclusiv un incendiu pe rampa de lansare care i-a ucis pe toți cei trei astronauți de pe Apollo 1.

Dacă ați fost vreodată la Muzeul de Știință din Londra, știți că modulul lunar a fost realizat practic din folie de aluminiu. Apollo 8 a orbitat în jurul Lunii în 1968, dar, după cum a remarcat Armstrong, corectarea cursului și aterizarea pe Lună a fost „de departe cea mai complexă parte a zborului”. El a acordat o notă de unu din 10 pentru dificultatea mersului pe suprafață (în ciuda problemelor pe care le-a avut cu cablul de televiziune care i se înfășura în jurul picioarelor), „dar am considerat că pășirea pe Lună a fost probabil un 13″.

Asta până când o compari cu dificultatea de a menține o minciună în fața întregii lumi timp de cinci decenii, fără ca vreun angajat al Nasa să facă vreo greșeală. De asemenea, ar trebui să vă imaginați că efectele speciale din era 2019 erau disponibile pentru Nasa în 1969 și niciunul dintre cei 600 de milioane de telespectatori nu a observat ceva în neregulă. Filmul 2001: Odiseea spațială (1968) al lui Stanley Kubrick este o indicație decentă a ceea ce puteau face efectele speciale de la Hollywood la acea vreme – și este extrem de șubredă. Era cu adevărat mai simplu să se filmeze la fața locului.

„Dacă trecem peste „Bombardierul din al doilea război mondial găsit pe Lună” – o primă pagină a Sunday Sport din 1988 -, teoria moon-hoax a intrat în epoca modernă în 2001, când Fox News a difuzat un documentar intitulat Did We Land on the Moon? Găzduit de actorul din Dosarele X Mitch Pileggi, acesta a reîmpachetat argumentele lui Kaysing pentru un nou public.

Launius, care lucra la Nasa la acea vreme, își amintește că s-a lovit mult cu capul de console. „Timp de mulți ani, am refuzat să răspundem la aceste lucruri. Nu merita să îi dăm atenție. Dar când Fox News a difuzat acel așa-zis documentar – afirmând fără echivoc „Nu am aterizat pe Lună’ – a ridicat cu adevărat nivelul. Am început să primim tot felul de întrebări”.

Cele mai multe apeluri nu au venit de la conspiraționiști, ci de la părinți și profesori. „Oamenii spuneau: «Copilul meu a văzut asta, cum să răspund?» . Așa că, cu o oarecare neliniște, Nasa a creat o pagină web și a trimis câteva materiale profesorilor.”

Un aspect deosebit de deranjant în documentarul Fox News a fost un sondaj care susținea că 20% dintre americani credeau că aselenizarea a fost falsificată. Launius spune că sondajele au tendința de a stabili această cifră între 4% și 5%, dar este ușor să formulezi întrebările din sondaje pentru a obține un rezultat mai atrăgător.

„De fiecare dată când există o audiere într-un periodic serios – chiar și un comentariu nepotrivit într-un film – se însămânțează aceste lucruri”. El citează o scenă din filmul Interstellar (2014) al lui Christopher Nolan, în care un profesor de școală îl informează pe personajul lui Matthew McConaughey că aselenizarea a fost o farsă pentru a câștiga războiul propagandistic împotriva Uniunii Sovietice. „Este o scăpare în film. Dar chiar a stârnit un răspuns important”.

Oliver Morton, autorul cărții The Moon: A History for the Future, crede că persistența farsei despre Lună nu este surprinzătoare. Având în vedere un eveniment neverosimil pentru care există o mulțime de dovezi (Apollo 11) și un eveniment plauzibil pentru care nu există nicio dovadă (farsa lunară), unii oameni vor opta pentru cea de-a doua variantă.

„Scopul Apollo a fost de a arăta cât de puternic era guvernul american în ceea ce privește realizarea efectivă a lucrurilor”, spune el. „Ideea teoriei glumei lunare este de a arăta cât de puternic a fost guvernul american în ceea ce privește faptul că i-a făcut pe oameni să creadă lucruri care nu erau adevărate.” Dar narațiunea despre farsă a fost cu adevărat posibilă doar pentru că Apollo nu a dus nicăieri – nu au mai existat alte misiuni după 1972. „Pe măsură ce mintea americană se întoarce la paranoia anilor 1970, devine mai plăcut să crezi în asta”, spune el.

James Bond trebuie să-și asume o mică parte din vină. În „Diamonds Are Forever” (1971), Sean Connery pătrunde într-o instalație Nasa prin intermediul unui cazinou din Las Vegas. Urmează o urmărire pe un platou de filmare îmbrăcat ca să semene cu luna, cu tot cu astronauți pământeni. Dar aici este mai degrabă o glumă vizuală, un mod de a justifica o urmărire cu trăsura lunară prin deșertul Nevada. Până în momentul thrillerului conspiraționist kaysingian Capricorn One (1978) al lui Peter Hyams, ideea că guvernul îi păcălește pe toți nu mai era de râs. Aici este vorba despre o misiune pe Marte care merge prost. Autoritățile aleg să o falsifice și să ucidă astronauții (unul dintre ei fiind interpretat de OJ Simpson) pentru a-i împiedica să dezvăluie adevărul. În epoca de după Watergate, ideea că guvernul ar putea minți la o asemenea scară a devenit mult mai plauzibilă.

Apollo a marcat un punct de cotitură între optimismul anilor ’60 și dezamăgirile anilor ’70. „Putem pune un om pe Lună, așa că de ce nu putem face X?” a devenit un refren comun. După cum spune Morton: „Da, guvernul își poate stabili un obiectiv extraordinar și îl poate atinge, dar asta nu înseamnă că poate câștiga războiul din Vietnam, că poate curăța cartierele sărace, că poate vindeca cancerul sau oricare dintre lucrurile pe care americanii și le-ar fi dorit mai mult. Ideea că guvernul nu este cu adevărat puternic, ci doar se preface că este – puteți vedea cum se alimentează această idee în farsa lunară.”

Teoriile despre farsele lunare tind să se refere mai degrabă la ceea ce nu s-a întâmplat decât la ceea ce s-a întâmplat. Conspiraționiștii sunt împărțiți cu privire la faptul dacă misiunile anterioare Apollo, Mercury, Gemini și Atlas au fost, de asemenea, falsuri, dacă Laika sau Yuri Gagarin au ajuns vreodată în spațiu și ce rol a jucat Kubrick. Dar, în timp ce prima generație de conspiraționiști lunare era motivată de furie, în zilele noastre este mai probabil să fie vorba de plictiseală. Linia dintre conspirație și divertisment este mult mai neclară.

Totuși, deși iritantă pentru cei implicați – Buzz Aldrin l-a lovit pe conspiraționistul lunar Bart Sibrel în 2002 – într-un anumit sens, ideea de conspirație este inofensivă, cel puțin în comparație cu dezinformarea despre vaccinări sau crime în masă. Morton remarcă faptul că este una dintre puținele teorii ale conspirației care nu este pătată de antisemitism. Și nici nu pare să fie una la care să subscrie Donald Trump, produsul suprem al știrii-ca-entertainment. Dinamica internetului modern nu a ajutat în mod clar: căutați videoclipuri despre Apollo pe YouTube și, în scurt timp, documentarele despre moon-hoax încep să se alinieze în coada de redare automată. Dar există puține dovezi că agenții de dezinformare ruși au răspândit conspirații lunare așa cum au făcut propagandă anti-vaxxing, de exemplu. Deși, dacă stai să te gândești bine, ar fi perfect logic ca ei să facă acest lucru: o modalitate elegantă de a restabili prestigiul Rusiei, stabilind în același timp continuitatea între războiul rece și războaiele informaționale.

Pe de altă parte, URSS avea mijloacele de a-i demasca pe americani la acea vreme; asculta. „Eram acolo, la baza militară sovietică 32103″, își amintea recent cosmonautul rus Alexei Leonov. „Jur pe Dumnezeu că am stat acolo cu degetele încrucișate. Speram ca băieții să reușească. Ne doream ca acest lucru să se întâmple. Îi cunoșteam pe cei care erau la bord și ei ne cunoșteau și pe noi”.

Forța crescândă a teoriei farsei este „unul dintre lucrurile care se întâmplă pe măsură ce timpul se îndepărtează și aceste evenimente se pierd”, deplânge Launius. „Am văzut asta cu cel de-al doilea război mondial și cu Holocaustul. Mulți dintre martori trec de la fața locului și este ușor pentru oameni să nege că a avut loc. Cine mai rămâne să contracareze lucrurile care nu sunt adevărate? Mitologiile se dezvoltă și devin tema dominantă.”

Poate că cel mai greu de crezut este ideea că oamenii ar fi putut realiza ceva transcendent – ceva care chiar a scos la iveală ce e mai bun din Nixon. „Datorită a ceea ce ați făcut, cerurile au devenit parte din lumea omului”, a spus el în apelul telefonic către Aldrin și Armstrong pe Lună. „Și, în timp ce ne vorbiți de pe Marea Tranchilității, ne inspirați să ne dublăm eforturile pentru a aduce pacea și liniștea pe Pământ”.

În zilele noastre avem mai puțină încredere în noi înșine. Cei mai mulți conspiraționiști ai Lunii tratează totul ca pe o glumă, ca pe o gaură de iepure în care să te mai scufunzi din când în când. Poate că dacă Nasa se va întoarce pe Lună – posibil chiar în 2024, în funcție de capriciile lui Trump – va fi înlocuită în timp de conspirațiile marțiene.

Cu toate acestea, ați putea vedea persistența conspirației lunare ca pe un compliment adus oamenilor de știință de la Apollo. „Într-un fel, farsorii misiunii lunare iau misiunile Apollo mult mai în serios decât majoritatea oamenilor”, spune Morton. „Este un semn că le pasă cu adevărat. Ei cred că Apollo a contat cu adevărat”. Adevărul este că aselenizările nu au schimbat cu adevărat viața pe Pământ. Cel puțin nu încă.