O zi într-un spital din Italia / Cum a fost tratat un copil român de personalul unui spital din Milano / ”Doctorul a venit în sala de joacă cu o parte din instrumente, să înceapă acolo consultația”

Un cuplu de români stabiliți în Italia au relatat cum a decurs o zi într-un spital din Milano, dând detalii cu privire la felul cum este organizat sistemul medical din această țară. Românii au un copil cu dizabilități, o boală genetică ereditară care atacă neuronii motorii din măduva spinării, celulele care transmit semnale mușchilor. Pe măsură ce neuronii mor, mușchii se atrofiază și slăbesc, iar acest lucru poate afecta progresiv mersul, respirația, înghițirea și controlul capului și gâtului. De fapt, boala copilului este și motivul pentru care familia respectivă se află în Italia.

În relatare e descris felul în care medicii relaționează cu copiii, precum și grija pentru pacienți. Un sistem axat pe om, indiferent de vârsta, naționalitatea, banii și funcția acestuia:

”- O asistentă ne-a sunat săptămâna asta după ce a aflat că Tudor, fiul nostru, are programare la ortopedie, pentru a fi verificat felul cum se repară un picior rupt. Ne-a spus că dacă tot mergem în spital, am putea să-i facem și vizita medicală. Vizită care se făcea de obicei în alt spital pentru copii, tot în Milano. Medicii de acolo au fost de acord, pentru confortul copilului, să facem vizita în celălalt spital, să nu mai fie nevoit la o nouă deplasare. Fișa lui e într-un sistem online, vizibilă din orice unitate.

– Am întârziat cu o oră și jumătate față de ora programată pentru vizită din cauza traficului, însă asistenta ne-a sunat, a zis că înțelege și că ne așteaptă la intrarea în spital.

– Când am ajuns, s-a prezentat, ne-a spus că va fi cu noi pe tot parcursul zilei, ea se ocupă de caz, și că între timp a reprogramat vizitele, astfel încât să putem face în aceeași zi tot ce ne-am propus inițial.

– Din păcate, s-a întâmplat o eroare tehnică, exact fișa lui Tudor s-a pierdut din sistem, în sensul că nu mai apăreau date mai recente și nici nu putea fi ”updatată” cu altele noi. Medicii au decis să continuăm așa, fișele urmând să fie urcate în sistem după ce IT-iștii vor rezolva problema. Era absurd să fi venit degeaba…

– În timp ce făceam vizite la ORL, inimă, ortopedie, etc, a venit o altă asistentă să ne întrebe ce vrem să mâncăm la masa de prânz, mama și copilul. Ne-a prezentat meniul, cu două feluri de mâncare pentru fiecare, putându-se alege cam din 10 preparate. Pentru că ne-a găsit pe un hol și nefiind pregătită, și-a notat în palmă numele de familie și a plecat grăbită să completeze listele. Tudor a mâncat piure cu prosciutto, paste ragu și un iaurt cu fructe.

– Într-o altă pauză, o femeie care a spus că a lucrat 45 de ani în ATI, în spital, iar acum, la vreo 70-80 de ani lucrează la fundația spitalului, ne-a înmânat o tabletă Samsung, nouă, să o folosim cum vrem. Fundația a semnat un contract cu respectiva companie și au ales copiii cărora să le ofere un cadou. La Tudor s-a nimerit să fie în februarie ziua lui.

– La fiecare cabinet există o sală mare de recreere pentru copii, cu scaune pentru părinți și mese și scăunele pentru părinți, unde se pot juca, citi sau colora. Există în fiecare astfel de locație una sau două persoane care se ocupă de copii în tot acest timp. E pimul loc în care am văzut că toate creioanele colorate sunt ascuțite. Periodic sunt programe cu voluntari, de obicei bunici, care vin să se joace cu copiii internați.

– La oftalmolog, ultima stație, pe la ora 16, Tudor nu mai avea răbdare. Medicul a zis că e prea obosit și copilul are dreptate să fie obosit, așa că l-a lăsat în voia lui. După o perioadă doctorul a venit în sala de joacă cu o parte din instrumente, să înceapă acolo consultația. S-au jucat și i-a făcut și controlul…

– La final, trebuia să așteptăm o fișă finală, să o avem și noi. Eram lângă zona de ”primiri urgente”, iar asistenta a scos două scaune din sala de așteptare de acolo și le-a pus pe hol, mai ferit, să ne așezăm pe ele. S-a gândit că există riscul să luăm viruși de la copiii aflați în sala de așteptare și e mai bine așa. În plus, a mers la omul de la pază și i-a transmis să nu se ia de noi, dacă-l deranjează că stăm acolo, explicându-i și lui situația. Bărbatul înarmat cu pistol a ținut să vină să se prezinte și a discutat preț de câteva minute cu Tudor.

– La plecare, în parcare, a venit la noi persoana care se ocupă de locație și ne-a transmis că nu plătim la ieșire, pentru că avem copil cu dizabilități. Va ridica ea bariera. Iar bariera s-a ridicat…”