Occidentul: de la morala competitivității la morala cheltuielilor sociale

În acest studiu am arătat că în perioada 1990-2017, cheltuielile sociale exprimate ca procent din PIB au continuat să crească, în unele țări occidentale ajungând până la aproape 20 la sută. Pe termen lung, creșterea cheltuielilor sociale duce la erodarea economisirilor totale cu un raport de aproape 1 la 1. Erodarea are loc în special prin intermediul erodării economisirii guvernelor generale. Nu am găsit o influență semnificativă (coeficientul de corelație este nesemnificativ) pe termen lung a creșterii cheltuielilor sociale ca procent din PIB asupra ratei de economisire a gospodăriilor sau a ratei de economisire a firmelor.

Legătura pe termen lung puternic negativă dintre creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB și rata de economisire a guvernelor, pe de o parte, și legătura nesemnificativă pe termen lung dintre cheltuielile sociale ca procent din PIB și rata de economisire a gospodăriilor, pe de altă parte, poate arăta că finanțarea creșterii cheltuielilor sociale se realizează în special prin creșterea cheltuielilor guvernamentale și nu prin creșterea impozitelor directe asupra veniturilor gospodăriilor.

Nu am găsit o influență semnificativă pe termen lung a cheltuielilor sociale sau a economisirilor asupra ratei de investire. Aceasta se poate explica prin faptul că deși, în general, cheltuielile sociale erodează rata de economisire a țărilor, acestea își pot menține prin îndatorare rate înalte de investire, cel puțin pentru o perioadă.

Pe termen scurt, creșterea anuală cu un punct procentual a cheltuielilor sociale duce la scăderea pe termen scurt a ratei totale de economisire, a ratei de economisire a guvernelor și a ratei de economisire a firmelor și la creșterea ratei de economisire a gospodăriilor.

România are particularitatea că este singura țară dintre cele studiate (28 de țări din Uniunea Europeană, mai puțin Malta și Croația, pentru care nu am dispus de date, plus Elveția, Islanda, Turcia, Norvegia, SUA și Japonia) care are o medie a economisirilor gospodăriilor de minus 5,5 la sută din total economisiri în perioada 1995-2017. Medii negative, dar mult mai mici mai au înregistrat Bulgaria (minus unu la sută din PIB) și Islanda (minus unu la sută din PIB).

Această caracteristică a României arată că o creștere a impozitelor pe venitul personal al grupelor cu câștiguri relativ mari ar reduce și mai mult economisirile sectorului. În aceste condiții, creșterea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, care în 2017 era de 10,82 la sută, nu s-ar putea face decât prin deteriorarea deficitului bugetar, care în prezent este la limita admisă de Comisia Europeană (3 la sută din PIB). Efectul imediat al unei astfel de creșteri a cheltuielilor sociale ar fi creșterea economisirilor populației, dar pe termen lung efectul ar fi incert.

Mecanismul de erodare a economisirii pe care l-am documentat face ca societatea occidentală să fie exact în situația inversă comparativ cu lumea occidentală de până la Primul Război Mondial, când, până la transpunerea în practică a unor idei ale noului liberalism, Occidentul alesese să protejeze aparatul productiv de influența politicului. După Marea Depresiune economică, reformele politice prin care s-a dat spațiu intervenției statului în economie au fost ușor de adoptat. Ele au avut sprijinul sindicatelor și al partidelor socialiste și social democrate. Totuși, ponderea cheltuielilor sociale în PIB nu a devenit o problemă până când ideile economiștilor keynesiști nu au invadat administrațiile țărilor occidentale, începând cu anii ’60.

În contrast, oprirea mecanismului prin care, în prezent, expansiunea cheltuielilor sociale erodează pe termen lung rata de economisire a țărilor occidentale este virtual imposibilă. Pentru stoparea acestui mecanism ar trebui să apară forțe sociale și politice care să dea sprijin măsurilor ce ar viza reducerea intervenției statului în economie. Deocamdată, acele forțe sunt extrem de slabe comparativ cu forța pe care o au cei ce susțin creșterea cheltuielilor sociale. Totuși, o speranță există: așa cum concurența a dat naștere forțelor care au dus la creșterea intervenției statului în economie, tot așa, erodarea economisirilor pe care o produce dimensiunea excesivă a cheltuielilor sociale ar putea crește forțele care să reimpună limite prezenței statului în economie.

În prezent, există percepția că intervenția statului în economiile occidentale este relativ redusă și că s-a recuperat ceva din libertatea pierdută față de intervenția statului în economie. Această percepție este formată pe baza reformelor ce au apărut în anii ’80 în perioada Reagan-Thatcher. Cu toate acestea, reformele de atunci nu au vizat direct reformarea cheltuielilor sociale ale guvernelor. Practic, cheltuielile sociale sunt ca o întreprindere de stat uriașă care funcționează pe principii necomerciale: asigurările publice sociale și de sănătate sunt vândute la prețuri (contribuțiile percepute de la beneficiari) mai mici decât costurile de producție (beneficiile plătite).

Niciun partid politic nu ar putea reforma cheltuielile sociale fără a pierde alegerile. Deși reformele economice neo-liberale au țintit să protejeze aparatul productiv al Occidentului față de intervențiile excesive ale statului în economie, reproducând într-o anumită măsură condițiile pro-competitivitate din timpul standardului aur de până la Primul Război Mondial, ele au eșuat în această privință mai ales pentru că s-au bazat pe concepția că reformele din alte arii vor duce la reducerea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, și nu a adresat direct reforma cheltuielilor sociale.

Wicksell (1896), un neoclasic în problemele economice și un progresist în problemele politice, se temea că democrația ar putea să nu progreseze odată ce clasele mai sărace ajung la putere și ar impune tot grosul impozitelor asupra claselor sărace și ar aproba cheltuieli extravagante, risipind economisirile interne fără folos. Societatea modernă s-a dovedit mai rafinată de atât. Ea mai întâi a sanctificat ideea de beneficii sociale, ale căror limite raționale sunt greu de înțeles de către cei pentru care au devenit sacre. Apoi, a creat mecanisme de creștere a acestor beneficii, pe care nu le mai poate controla. A finanțat beneficiile sociale atât prin impunerea de rate excesive de impozitare a veniturilor relativ mari (în unele cazuri peste 50 la sută), cât și prin creșterea cheltuielilor sociale fără acoperire în impozite. În acest fel s-au redus atât economisirile gospodăriilor, cât și cele ale guvernelor.

Greenspan (2013) sugerează că, probabil, în viitor, atât cheltuielile militare, cât și alte cheltuieli discreționare vor fi reduse pentru a face loc creșterii cheltuielilor sociale. Dar spațiul de manevră oferit de cheltuielile discreționare este limitat, dată fiind prudența care ar trebui exersată în legătură cu posibile conflicte militare, dezastre naturale și alte șocuri. Când acest spațiu de manevră se va reduce, o restructurare va fi necesară. Dacă politicienii vor întârzia să o realizeze, inflația va interveni pentru a umple discrepanța care va apărea între finanțările bugetare și resursele reale disponibile pentru operarea programelor sociale.

• Citește aici studiul integral al lui Lucian Croitoru

Op-ed de Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezintă poziţia băncii sau a redacţiei. Articolul a fost publicat şi pe blogul autorului