Omul de-o vârstă cu România. Povestea lui Simion Gârlea, erou al războiului anti-sovietic

La nouă kilometri de reședința județului Teleorman se află o localitate mică, pe care localnicii o numesc “Măgura”. Acolo, în inima satului teleormănean, rezistă trecerii timpului casa unui erou de război. Numele lui e Simion Gârlea și are 100 de ani. Cât România.

Peste gardul locuinței sale modeste, fie iarnă sau vară, drapelul național flutură în vânt, legat de un stâlp. Încăperea în care Simion Gârlea își petrece ultimii ani din viață e plină de agende, hârtii scrise de mână și cărți. Și deși se mișcă tot mai greu de la un an la altul, mintea îi aleargă mai vioaie ca niciodată, găsind conexiuni, făcând comparații, calculând ipoteze.

Primul lucru care te izbește în prezența eroului de război Simion Gârlea e memoria lui fabuloasă și capacitatea incredibilă de a face calcule matematice foarte complexe. Dar apoi îți dai seama că e normal să fie așa. Simion Gârlea, document viu al războiului antisovietic, a descifrat, în cele 1.267 de zile petrecute pe front, mesaje codificate, utilizând o tehnologie specială de codificare.

“Am plecat în marșul către România pe jos. Am ajuns pe malul Nistrului. Era duminică și era Paștele. Când am ajuns, am sărutat pământul”

Eroul, ajuns la apusul vieții, a învățat o lecție importantă de la viață, care i-a tot luat, pe rând, oamenii dragi de lângă el: el trăiește, pur și simplu, fiecare zi ca pe un dar. Și tot în fiecare zi scrie în agendele lui de cine-i e dor, pe cine a cunoscut, de cine-și amintește. Și tot trecutul lui are aspectul unui caleidoscop foarte colorat, în care se amestecă uniforma soldatului cu iubirea femeii, mașina Enigma cu însemnările cifrate din agendele sale, locul natal din Basarabia cu dragostea de Teleorman. O întâlnire cu Simion Gârlea e o experiență în sine.

A trecut prin multe. Toate sunt scrise în caiete pe care le păstrează ca un arhivar, într-o ordine desăvârșită, astfel încât să nu-și încurce niciodată amintirile. Știe exact câte scrisori a primit pe front și câte a trimis. Avea 18 ani când a plecat de casă, din Basarabia, din satul Răspopeni.

”Eu nu țin o evidență a anilor, țin o evidență a zilelor. De exemplu, de la nașterea mea și până astăzi, am împlinit 37.905 zile. Am carnete în care am scris în fiecare zi, din 1940. Când am plecat pe front, am început să notez în caiet și am scris în fiecare zi. Eu am plecat militar și am ajuns la Constanța, miercuri, 22 noiembrie 1940. Am făcut acolo perioada de instrucție. Într-o zi de vineri, am auzit la radio că s-a cedat Basarabia. Eu sunt basarabean. Toată familia mea a rămas acolo, iar eu eram singur. Am întâlnit două fete, Safca și Ștefania. Ele au avut o comportare neprețuită, încât, drept să vă spun, parcă mi-au șters și lacrimile. Am și acum pozele lor. Am plecat pe front, duminică, 6 septembrie 1942. Din Constanța, am plecat pe font, în Rusia. Am plecat cu căruțele, cu caii. O lună de zile am mers. Am ajuns la Cotul Donului. (…) Pe 10 octombrie, a căzut în liniile noastre un ostaș și ne-a spus că Stalin, în ziua de 18 octombrie 1942, va declanșa un atac grozav. În ziua aceea, s-au aprins, ca un fulger, toate armele, tunurile și o mașină Katiușa, ale rușilor. A fost greu de noi. Era iarnă, frig. Era luna asta și eu nu pot să o uit. Sâmbătă, 21 noiembrie, ne-am retras din tranșee. Ostașilor din linia întâi li se vedeau doar dinții albi. Atunci a început calvarul nostru în Rusia. La sfârșitul lunii, după lupte grozave, eram într-un sătuc, la doi bătrâni, care aveau în grijă un copil mic. Eram trei ostași care stăteam acolo. Aveau puțin lapte de la o căpriță și-l puneau pe plită să fiarbă. Pâine nu aveau. Luau cartofii, îi spălau bine, coaja o tocau și o amestecau cu tărâțe și făceau turtișoare și le coceau pe plită. Pe 5 ianuarie 1943, am plecat din sătucul ăla. Ne-am grupat vreo 20 de ostași români și am plecat în marșul către România. Pe jos. Am mers lunile ianuarie, februarie, martie, iar la 30 aprilie am ajuns pe malul Nistrului. Era duminică și era Paștele. Când am ajuns, am sărutat pământul”

“Pe data de 25 decembrie 1942, într-o vineri, am intrat pentru prima dată într-o casă de când venisem pe front…”

Dacă s-ar scrie o carte despre cele 2.117 zile petrecute de Simion Gârlea sub arme, ar fi una care s-ar citi foarte greu. Amintirile lui, multe apăsătoare, au, însă, și elemente de altruism, cărora care astăzi puțini le pot prinde adevărata greutate. Pentru că în cel de-al Doilea Război Mondial, soldații au înțeles că lupta pentru libertate și viață se poartă nu în fiecare zi, ci în fiecare frântură de secundă.

Sunt povești despre frig, foamete, care rămân cei mai buni profesori de altruism din întreaga istorie a umanității. Astfel, soldatul învață să nu bea cana de lapte a familiei care-l găzduiește, oricât de foame i-ar fi. Și o face din dragoste de țară, care devine un tot ce înglobează suflete de tot felul.

În zilele petrecute pe front, atât pe cel de Răsărit, cât și pe cel de Apus, Simion Gârlea își amintește cea mai grea dintre experiențele vieții lui, când lupta, pe frontul de Est, până la Cotul Donului, lângă Stalingrad, Rusia, în una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria Armatei Române. Apoi a mers 1000 de kilometri pe jos, timp de patru luni, pentru a putea săruta pământul țării căreia îi dăruise totul.

A supraviețuit armelor, tancurilor, frigului și foametei. Iar acum povestește ca un veritabil cronicar drumul lung al reîntoarcerii în țară: “Dezastrul suferit de trupele române în Cotul Donului în luna noiembrie și decembrie 1942 a dus la reducerea drastică a efectivelor armatei. Au fost mulți oameni de diferite grade, morți, răniți, prizonieri sau dispăruți. Cei care au rămas în viață, cu degerături și debusolații, au început să se regrupeze. În condiții extrem de grele, chiar de neînchipuit, nemâncați și degerați de frig, am ajuns într-un sat mic. Curțile caselor nu aveau garduri. La o astfel de casă am fost cazați patru ostași din diverse regimente și divizii. La casa unde am stat, erau două persoane bătrâne, spț și soție și un copil mic de vreo doi ani. În camera mică, noaptea stăteam pe scaune, iar ziua pe afară. Într-un mic adăpost era o capră, de la care luam puțin lapte pentru copil. Într-o zi, un ostaș a luat de pe plită cana, care avea o jumătate de litru de lapte, vrând să-l bea. L-am oprit imediat, el înțelegând cui îi era destinat laptele. Gazda ne-a mulțumit pentru aceasta. Pe data de 25 decembrie 1942, într-o vineri, am intrat pentru prima dată într-o casă de când venisem pe front…”

Și povestea continuă la fel de dramatic, lăsându-l pe ascultător cu pielea înfiorată și cu imaginația răscolită de frânturi de experiență pe care în alte condiții nici nu și le-ar fi putut reprezenta.

Iubirea pentru Teleorman nu se judecă

Simion Gârlea, deși nu este teleormănean prin naștere, este teleormănean prin adopție. Vorbește frumos despre toți teleormănenii pe care i-a cunoscut și nu se supără pe nimeni. Poate doar faptul că unii nu-i mai răspund la telefon îl face să se simtă cumva nedumerit…. Dar nici pe ei nu-i judecă. Pentru că Simion Gârlea este un om împăcat cu sine.

”Am făcut o școală de cântăreți bisericești. Eu sunt din Răspopeni. Am făcut cerere la Mitropolia Basarabiei, să-mi dea și mie un post. Și mi-a dat un post la Văsieni, județul Ialoveni. M-am prezentat acolo și am stat doar o lună, după care am plecat la regimentul Constanța. În timp ce eram pe front, în Ungaria, conducerea țării de atunci a stabilit să li se asigure locul de muncă celor care luptă, dacă mai vin înapoi. Departamentul cultelor de care aparțineam, știind că eu nu mai sunt în Basarabia, la Văsieni, și că sunt pe front, prin Monitorul Oficial din 1 decembrie 1944, m-a trimis la Vitănești. Eu nu aveam de unde să știu treaba asta. Am avut o cunoștință, care s-a refugiat și lucra la o primărie. El mi-a spus că sunt numit la Vitănești, Teleorman. Am primit notița și am reținut treaba asta. S-a terminat războiul, eu am lucrat ca cifrator și am stat în permanență lângă general. Când a venit momentul retragerii trupelor, m-am dus la Cernavodă, la regimentul 34 din Constanța era ocupat de ruși. Familia mea din Basarabia s-a refugiat în România, că pe tata l-au arestat în 40. M-am dus pe la fratele meu, în Ardeal, apoi, după câteva zile, mi-am luat traista să vin la Vitănești. Sâmbătă, 15 noiembrie 1945, am ajuns la Vitănești. A doua zi m-am dus la biserică și de atunci am rămas în Teleorman.”

Condiția lui de erou îl face pe acest bătrân extrem de inteligent și un om foarte bun. Dragostea de oameni nu se poate disimula. Nici cea de țară. Și afli asta intrând în casa lui Simion Gârlea din satul Măgura. Un om care trăiește de când a luat ființă România Mare.