(Op-ed) 7 întrebări pe bune pentru următorii 7 ani – cum facem să folosim mai deștept cele 30 miliarde euro de la UE?

Povestea ordonanțelor de urgență fantomă pe fonduri europene arată doar cât de aberant este faptul că nu avem o discuție serioasă și așezată despre ce vom face cu cele peste 30 miliarde euro pe care le vom primi în perioada 2021 – 2027.

Potrivit regulamentelor europene, Guvernul are obligația de a organiza consultări publice pe subiect. Acum consultările au loc cumva pe sub masă, organizate de Ministerul Fondurilor Europene, și sunt de fapt o caricatură de consultare, doar pentru a bifa o obligație. De fapt, birocrația de la Fonduri Europene se autoevaluează și se perpetuează.

Îmi propun astăzi să lansez niște întrebări care ar trebui să stea la baza unor consultări reale. Voi comenta arhitectura instituțională propusă în pripă de ministrul Boloș, într-un memorandum trecut prin guvernul Orban și legiferat prin OUG (o bucățică referitoare la programul regional). Voi propune cu argumente o alternativă mai bună de cadru instituțional, legat de noua orientare a regulamentelor europene aflate în negociere, și apoi voi lansa câteva întrebări despre maladiile care parazitează sistemul de fonduri europene din România – invit MFE și decidenții politici de mai sus la o conversație reală despre ele. Așa ar arăta o consultare reală. 

Dacă și în al treilea buget european de după aderare vom lăsa birocrația să toace fondurile europene fără impact real, ne vom merita soarta. Proiectul O Țară ca Afară lansat împreună cu colegul meu Vlad Botoș din Comisia REGI a Parlamentului European, își propune să fie puntea de legătură între regulamentele discutate acolo și modul concret de cheltuire a banilor, decisă de guvernul național. 

Această consultare ar trebui să fie patronată de la nivel politic înalt. Îi îndemn pe președintele Iohannis și/sau pe premierul Orban să preia conducerea acestei evaluări a sistemului. E un subiect crucial pentru interesele României. 

Nu e realist să așteptăm ca un Minister al Fondurilor Europene să tragă o concluzie onestă asupra lui însuși. Mai ales că, ignorat de politicieni pentru că e o chestie ”tehnică” ce uneori aduce PR negativ, MFE este captiv unor mandarini veșnici în funcții, interesați să nu se schimbe nimic de substanță – unii dintre ei ajung ei înșiși miniștri, pe rând, și își protejează fiefurile personale, dincolo de orice aparente dispute politice. 

Am consumat peste 50 de miliarde de euro – fără a pune la socoteală subvențiile agricole – și acum facem planurile pentru mai mult de alte 30 de miliarde. Vi se pare că România s-a schimbat de atâția bani? Am pus această întrebare când eram ministru al Fondurilor Europene și am stârnit nemulțumire în sistem. În 2016, deciziile importante privind arhitectura instituțională pentru bugetul în curs fuseseră deja luate, așa că a trebuit să muncim ca sa acredităm și să ajustăm din mers câte ceva.

Acum, în 2020, avem șansa de a discuta serios despre cum reparăm sistemul de fonduri europene pentru bugetul european pe următorii șapte ani.

Programe pe ministerele „de linie” vs. toate programele la un loc

Am făcut schema de mai jos ca să înțelegem cu toții cum a arătat arhitectura instituțională până acum și ce se propune pe mai departe. Un ”program operațional” (PO) este un construct agreat între România și Comisia Europeană care are niște bani alocați pentru niște obiective. Fiecare PO are o Autoritate de Management (AM) care e un fel de șef suprem pe cum se cheltuie banii. Acestea sunt celebrele PO-uri și AM-uri, de care auziți în păsărească de fonduri. AM-urile pot delega anumite funcții, de genul urmărire proiecte, către niște instituții mai mici în grad care se numesc “organisme intermediare” (OI).

Am scris acolo că vorbim despre propunerea PSD-Boloș, pentru că ministrul Boloș a preluat ca atare structura gândită de guvernul PSD anterior și i-a adus doar o mică schimbare care îl avantajează pe el personal.

Dacă vă uitați la această imagine o să vedeți că în primul buget european (2007 – 2013) am avut o structură cu AM-uri împărțite la ministerele de linie. Ministerul Mediului a avut AM-ul său, Ministerul Muncii a avut AM (celebrul POSDRU), Ministerul Transporturilor la fel etc. 

(Am scos din analiză Ministerul Agriculturii și Programul Național de Dezvoltare Rurală pentru simplificare, pentru că are un regulament european propriu, dar multe din elementele analizate se aplică și acolo).

Fiecare minister de linie care pica pe obiectivele politicii de coeziune avea deci banii la el. 

A fost un dezastru.

Avantajul teoretic al unui asemenea sistem ar fi fost că banii sunt aliniați cu politicile. La modul: constată Ministerul Muncii că sunt probleme cu forța de muncă, atunci facem o strategie prin care folosim banii europeni ca să creștem adaptarea forței de muncă. 

La fel pe toate domeniile. Așa a apărut POSDRU, în esență. 

După câțiva ani s-a constatat că era un dezastru, în principal din două motive:

1. Era un implant de birocrație modernă, bazată pe policy și strategie peste o birocrație pre-modernă, unde nu există ideea de strategie. Politici, strategii, obiective – pretenții europene deșarte – noi spargem ce bani primim în buget pe ce facem oricum de când ne știm. Dar cum ”scăpăm” de banii europeni? Trebuie absorbție. Panică după ani de zile de inacțiune, scos din burtă proiecte cât mai mari date birocrației de stat, ne dăm salarii din ele, încercăm pe cât posibil să schimbăm cât mai puțin în realitate. E fenomenul pe care îl tot numesc ”absorbție fără impact”.
2. Lipsa de responsabilitate. Era un dezastru, dar cine era de vină sau cine ar fi putut să schimbe ceva? Dacă toate ministerele sunt responsabile, înseamnă că nu e nimeni responsabil. Problema a ajuns la nivel de Președinte, Băsescu a intervenit și s-a creat Ministerul Afacerilor Europene care coordona autoritățile de management. Deci fiecare minister rămânea în subordine cu un AM, dar toate erau ”coordonate” de un Ministru al Afacerilor Europene. Era previzibil că nu va merge. În administrația noastră este ierarhie strictă sau nu e nimic, funcția de ”coordonare” e apă de ploaie. Deci, ministrul Afacerilor Europene (funcție existentă doar puțin în guvernarea Boc, a fost Leonard Orban) era doar omul care își lua bobârnace când ieșeau statisticile cu absorbția proastă și nu avea nicio pârghie reală să împingă lucrurile.

Apare binomul Ministerul Fondurilor – Ministerul Dezvoltării 

A venit USL la putere, Eugen Teodorovici a fost numit Ministru al Fondurilor Europene și a luat AM-urile în subordine. Teodorovici a luat la MFE cele mai multe autorități de management, astfel încât în al doilea buget (2014-2020) am avut o consolidare a lor la MFE. Excepții au fost programul Operațional Regional (POR) și Programul Capacitate Administrativă (POCA) pe care Teodorovici a încercat să le ia, dar acolo era Dragnea ministru și probabil că i-a spus că îi taie mâna dacă încearcă.

Așa că am rămas cu o structură bizară în care MFE era proprietar pe mai multe AM-uri, însă altele foarte importante din punct de vedere “conexiuni politice” erau la Ministerul Dezvoltării. Teoretic, în ”coordonarea” MFE, dar toată lumea știe că e o glumă asta. 

Ca exemplu, deși eram ministru coordonator în 2016 și peste AM-urile de la MDRAP, nu am reușit să-i conving să lansăm împreună niște apeluri integrate pentru desființarea orfelinatelor și trecerea copiilor în case de tip familial. Banii pentru salarii erau la MFE – POCU, iar banii pentru case/construcții la MDRAP – POR. S-a lăsat cu scandal în guvern și au profitat de faptul că Vasile Dâncu nu prea se băga pe chestiuni aparent ”tehnice” de care nu avea niciun chef. Banii pentru desființare orfelinate zac nefolosiți pentru că două ministere nu se aliniază – lipsă de umanitate și responsabilitate. România e țara care în 1989 șoca lumea cu orfelinatele și 30 de ani mai târziu tot nu a scăpat de ele, deși are bani europeni fix pentru asta. 

Acest exemplu arată că apariția binomului MFE – Ministerul Dezvoltării, ca centralizatori de AM-uri, rezolvă doar parțial problema responsabilității. Dacă ai ghinion, cum au copiii din orfelinate, să pici pe o chestie unde mandarinii din sistem și-au marcat teritoriile, atunci asta e. Per total însă, a fost un progres. Acum aveam pe cineva responsabil: ministrul de la Fonduri (ministrul de la Dezvoltare, deși egal vinovat, nu prea e luat la întrebări când ieșea prost recolta la absorbție).

Structura centralizată la MFE – MDRAP a adus ceva responsabilitate, dar a slăbit legătura dintre politici și bani. 

Însă nu mutarea în sine la MFE a reprezentat aspectul cel mai bun, ci apariția în al doilea buget (2014 – 2020) a unor AM-uri mari, consolidate, care acoperă mai multe domenii. 

Principala problemă a administrației noastre e că fiecare minister interpretează foarte limitat mandatul său și se ocupă doar de pătrățica lui. Asta e gândirea de tunel, care face ca România să nu poată fi guvernată în sens modern, ci doar administrată – de asta nu se schimbă nimic de fapt, pe fond, indiferent de cum se păruiesc politicienii pe deasupra acestei realități. Gândirea de tunel a făcut ravagii în primul buget de coeziune primit de România, iar comasarea AM-urilor în al doilea a încercat să spargă buba asta.

Cea mai bună parte a concentrării AM-urilor în unele puține, dar foarte mari și subordonate unic a fost că au putut să urmărească obiective trans-sectoriale (a se vedea parantezele explicative din coloana a doua).

În concluzie, România a început cu AM-uri risipite la ministerele de linie în primul buget. A trecut în următorul buget la un model cu AM-uri mari, concentrând bani pe atribuții ale mai multor ministere de linie și subordonate la MFE – MDRAP, ceea ce le asigura posibilitatea, nu și garanția, că pot urmări obiective transectoriale. 

Ce propune memorandumul PSD – Boloș?

AM-urile rămân la MFE, dar nu mai sunt concentrate trans-sectorial, ci sunt sparte, în oglindă cu ministerele de linie. Propunerea asta reușește să ia ce e mai prost din cele două variante pe care le-am avut până acum. Nu avem aliniere bani – politici, dar avem logica de tunel reprodusă la MFE. 

Astfel, POCU este spart în PO Sănătate, PO Incluziune Socială și un POCU mai mic ce, deși menține numele pompos, va mai avea doar partea de educație și training (Adică POSDRU – precum inginerii sovietici care orice desenează pe planșă, în realitate tot tanc le iese, mandarinii de la Fonduri orice desenează, tot POSDRU rezultă).

Este exact ce nu ar trebui să se întâmple. Lipsa de responsabilitate a ministerelor de linie care aruncă de la unu la altul rezolvarea problemelor va fi reluată între autorități de management care, deși nu se numesc toate ca ministerele de linie, e evident că sunt făcute în oglindă după ele. 

De ce se propune asta? Ministerele care aveau pe vremuri fiecare AM-ul său au rămas bosumflate. Fiecare minister de linie își vrea AM-ul său deci. Mandarinii de la Fonduri au făcut o schemă politică ce li se pare șmecheră: să pară că obține fiecare minister ceva al lui, deși ele de fapt tot la MFE rămân. 

Deci ce problemă încercăm să rezolvăm? 

Să fie toată lumea mulțumită, fiecare minister cu AM-ul de linie? Să se dea câte una, să ajungă la toată lumea.

Dacă asta ne propunem, atunci soluția reală și onestă este să desființăm Ministerul Fondurilor Europene și să revenim la modelul inițial, cel din 2007 – 2013. Să ai AM-uri de linie subordonate toate la un minister separat înseamnă să reproduci pentru gestiunea banilor europeni fix guvernul român disfuncțional, dar în subordinea Ministerului Fondurilor Europene.

Studiu de caz 1: Banii europeni pentru cancer – scăpăm de bani, România rămâne bolnavă

Problema de fond cu MFE este că el ar trebui să fie un minister al dezvoltării României cu fonduri europene. Dar de fapt este un minister al cheltuirii banilor europeni. Cu sau fără cap, nu contează.

Tot vorbim de absorbție și Ministerul Fondurilor tot gâfâie să se țină de mediile europene de consum al banilor. Cumva, cumva asta îi iese, dar ignorând complet schimbarea pe bune, reală. 

Luați doar exemplul recent cu banii europeni pentru testare anti-cancer, lansat de ministrul Boloș și Raluca Turcan. Am făcut discuția asta pe larg. 

Problema de fond care se cere rezolvată, așa cum apare în analiza de sistem care a stat la baza programării banilor în POCU: în România se moare aberant de mult din boli care sunt tratabile dacă sunt descoperite la timp. Românii din rural și din mediile sărace nu merg ”să se caute”. Merg la medic când boala e terminală și nu se mai poate face nimic. UE ne dă bani pentru problemă. Dar care e natura problemei? E una medicală? Aparent da, de unde faptul că Ministerul Sănătății crede că el ar trebuie să decidă. E una socială? Da, clar. E vorba de lipsa de acces la servicii medicale, nu de servicii în sine. 

Pentru cine gândește MFE proiectele? MFE are niște indicatori de atins, gen: XX zeci de mii de testări. 

Ce ar trebui făcut? Proiecte mici – prin primării, ONG-uri, caravane medicale, orice organizație care lucrează cu și în comunități sărace și rurale. Cine nu are capacitatea de a merge spre aceste medii sărace? Ministerul Sănătății, direcțiile sale județene și institutele de oncologie. 

Cine poate aplica la apelurile de proiecte lansate cu mare fanfară de Marcel Boloș și Raluca Turcan?

V-ați prins: doar Ministerul Sănătății, direcțiile sale județene și institutele de oncologie.

Ca să scape de bani, MFE a gândit ghiduri ca să dea cu dedicație proiecte de zeci de milioane de euro către aceste institute. Care sunt onorabile, dar nu e în menirea lor să alerge după oameni care altfel nu vin să se caute preventiv. 

Peste trei ani vom trage linie și MFE va raporta absorbție. Institutele oncologice și direcțiile de sănătate din capitalele de județ vor avea mulți salariați care vor fi luat bani și din proiecte de fonduri europene pentru activitatea pentru care oricum sunt plătiți din banii publici. Marcel Boloș și Raluca Turcan au fost fericiți că au lansat marele program de rezolvare a problemei cu cancerul și hepatita, PSD pică de fraier că deși se lucra de patru ani prin minister, au venit liberalii și după două săptămâni au lansat ghidurile de finanțare în forma lucrată pe vremea lor. Formă criticată pe drept de Comisie pentru că… nu rezolvă problema de acces pentru care România a alocat banii. 

Altfel toată lumea va fi mulțumită – politicienii au bifat PR, MFE bifează absorbție, Ministerul Sănătății, direcțiile de sănătate publică și institutele bifează creșteri de salarii pe câțiva ani la oamenii lor. În urmă va rămâne statistica înfiorătoare a unei țări cu cea mai mare rată de mortalitate la cancer de col și de sân – 2000 de femei mor în fiecare an de forme de cancer care ar fi tratabil dacă ar fi descoperit la timp. Asta se va schimba foarte puțin. 

Breaking news: MFE a amânat din nou închiderea apelului de proiecte – după ce au lansat cu mult PR marea inițiativă, au anunțat într-o notiță de pe site că se amână din nou, până pe 6 martie. Pare că s-au prins că modul în care au gândit ghidurile de finanțare va face ca indicatorii de acces la servicii să nu fie îndepliniți și ne vom trezi cu POCU suspendat de Comisie peste ceva vreme. Am trimis o scrisoare deschisă pe subiect încă de anul trecut – mai e o șansă să oprim acest eșec garantat: refaceți ghidurile, dați banii organizațiilor comunitare și autorităților locale care pot aduce oamenii la teste, ele pot dezvolta parteneriate cu institutele oncologice pentru partea medicală.

Situația asta apare acum, deși avem un AM POCU aparent puternic, dar se lasă călcat în picioare de un minister de linie. Cum ar funcționa în varianta PSD – Boloș?

În bugetul viitor vom aloca iar bani pentru problema asta (dacă tot nu am rezolvat-o, mai cerem o fisă de la UE), doar că acum nici măcar nu va mai fi AM POCU, ci se vor certa în cinci: MFE cu AM Incluziune Socială și AM Sănătate plus Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii (care e ministerul ”social”). 

Românii vor muri în continuare de cancer tratabil, dar fiecare dintre instituțiile de mai sus va argumenta cum celălalt e de vină că nu se face. 

Dacă vi se pare că sunt prea sceptic, din păcate exemplele astea sunt regula, nu excepția. Întreg sistemul a ajuns o mașinărie de tocat bani europeni prin instituții de stat, pe salarii, cu cît mai puțin impact în viața reală, pentru că impact înseamnă deranj pentru birocrație.

Este ceea ce am repetat obsesiv în 2016, m-am bătut să lansez programe care chiar să schimbe ceva: abandon școlar, burse profesionale, profesori pregătiți în ghetouri, start-up plătite pentru că vând, nu pentru că au angajați fictivi etc. 

Și este motivul pentru care sunt foarte dur acum pentru că acum putem schimba ceva. Doar acum, în acest an. 

„Misterul” schimbării schemei instituționale. Ministerul Transporturilor, adevărata miză 

Și ca să nu vă mai las cu misterul, să vedem ce schimbare a făcut ministrul Boloș față de schema lăsată moștenire de PSD și lucrată de mandarinatul de la MFE. Propunerea face deci AM-uri mai multe, dar măcar le lasă la MFE. are măcar un fir logic: rămâne responsabilitatea într-un singur loc. 

Vine Boloș și zice: la mine, la Ministerul Transporturilor, vreau PO și AM separate. De asta, în schemă apare acolo aberant că un singur minister de linie își ia AM-ul de la MFE: Ministerul Transporturilor. Acolo a fost director Marcel Boloș – și-a luat omul AM-ul înapoi. Să fie primit! No comment.

Ce ar trebui să facem? Soluțiile. 

A merge pe menținerea unui Minister al Fondurilor care are AM-uri ce copiază structura ministerelor de linie este cea mai proastă variantă. 

Putem avea două soluții cinstite:

1. Facem AM-uri ”de linie”, le dăm către ministerele omoloage și desființăm MFE. Și luăm măsuri pentru a evita dezastrul din primul buget european, descris mai sus.
2. Menținem MFE și AM-uri acolo, dar concentrate, astfel încât să poată urmări cu bani europeni schimbări reale, pe obiective de depășesc mandatul unor instituții de linie. Cel mai simplu e să reorganizăm AM-uri fix pe noile obiective ale Politicii de Coeziune. 

Voi expune pe rând cele două soluții. 

• Prima variantă: dăm AM-urile la ministere și transferăm funcția de programare și urmărire de policy la Cancelaria Guvernului, sperând că va fi luată în serios.

E cumva ok să avem AM-urile lipite la ministerele de linie, este situația cea mai comună în UE (doar noi avem un Minister al Fondurilor Europene – singurele țări care mai au instituții dedicate le au împreună cu un Minister al Dezvoltării, cum ar fi trebuit să avem și noi dacă nu își împărțeau aberant tortul echipele concurente Ponta-Teodorovici vs Dragnea în 2013).

Marele avantaj al AM-urilor la fiecare minister este că pui banii acolo unde ai politicile. Dar acesta este un avantaj doar teoretic în România. Ministerele sunt slabe ca producători și implementatori de politici. Dacă își ratează oricum misiunea lor de bază, de ce ar fi mai bune doar pentru că au și bani europeni? Nu vor fi mai bune. Deci e un cerc vicios: ca să folosim bine banii europeni, ar trebui să avem o administrație centrală reformată și ministerele reorganizate în clustere care urmăresc obiective de politici mari. Nu avem asta, dar avem bani europeni. 

Deci, se poate cumva să rezolvăm problema? 

Eu văd soluția doar în acest mod: AM-urile împrăștiate la ministere să fie dublate de un Delivery Unit la Centrul Guvernului care să facă programare (bani per obiectiv măsurabil) și să negocieze cu Comisia Acordul de Parteneriat viitor (acolo sunt descrise toate programele și obiective pentru fiecare). Plus, după programare, să urmărească ca ghidurile fiecărui AM să fie în linie cu aceste obiective și impact real. Tehnic, asta înseamnă mutarea Direcției de programare și coordonare din actualul MFE – cu toată memoria instituțională și pe cât posibil cu cât mai puțin din metehne – la Cancelaria Guvernului și numirea acolo a unor persoane cu reală forță politică asupra ministerelor. 

Există un mare risc totuși, să avem ghinion să ne trezim acolo cu o Delivery Unit precum cea făcută de Ponta doar ca să dea bine în poză cu Tony Blair, pentru ca apoi să îi ignore pe oamenii angajați. Atunci totul se duce de râpă. Și știind clasa politică din România, ce șanse sunt să nu ne trezim cu așa ceva? De aceea, soluția asta este foarte riscantă, șansele de a repeta haosul din 2007 – 2013 sunt foarte mari. 

• A doua variantă. Menținem MFE, dar cu AM-uri concentrate pe tematici mari și cu măsuri de a face din MFE un minister al Dezvoltării cu fonduri europene, nu un minister de cheltuire a banilor europeni 

AM-urile ce funcționează acum pentru PO Infrastructură Mare și PO Capital Uman și PO Competitivitate sunt deja acreditate, deci scutim și cel puțin doi ani care se pot pierde din spargerea lor. Dar dincolo de acreditare, sunt bine adaptate să urmărească obiective largi, spărgând logica de tunel spre care presează ministerele de linie. 

Cel mai simplu și cel mai logic ar fi să urmărim cele cinci obiective ale politicii de coeziune pe care tocmai o negociem acum între Parlamentul European și Consiliu. Aceste obiective sunt cele din coloana doi din schema de mai jos. 

Avantajele acestei scheme sunt că:

1) menținem cea mai mare parte din structura actuală și scurtăm perioada de acreditare a Autorităților de Management (data trecută a început în 2014 și s-a terminat cu unele în 2016 și altele în 2017 și a consumat cea mai mare parte a eforturilor din mandatul nostru). 

2) Reducerea numărului de Programe și AM-uri în 2014 în România coincide în mod fericit cu reducerea Obiectivelor întregii Politici de Coeziune în 2021 – 2027 (+3). Dată fiind această coincidență, e cu atât mai bine să menținem AM-uri concentrate tematic. E o idee bizară ca acum când Coeziunea din UE merge spre concentrare tematică, noi să spargem Programele Operaționale deja concentrate tematic – e complet în contratimp. 

Regulamentele europene vor urmări aceste obiective, întreaga programare a banilor europeni și a atingerii obiectivelor vor fi mai simple dacă gândim schema instituțională pe Obiectivele Prioritare ale Politicii de Coeziune. 

Propunerea din tabel îmi aparține și necesită analize și detalieri. Aș fi fericit să pot intra cu Guvernul României într-un dialog, să punem fiecare pe masă argumentele legate de eficiența de până acum și de avantajele în contextul schimbărilor de la nivel european și a întârzierilor deja acumulate în lansarea noului buget. 

Șapte maladii ale Fondurilor Europene și medicația potrivită

Schema instituțională nu rezolvă însă problemele de fond. 

O schemă bună poate face viața mai simplă oamenilor puși pe treabă – și invers, o schemă proastă poate să disipeze responsabilitatea și să facă viața simplă celor din sistem mulțumim cu ce e acum – acesta este motivul real pentru propunerea PSD – Boloș. 

Dar orice schemă instituțională și orice alocări ar exista, situația va rămâne în mare la fel dacă nu vorbim cinstit și nu căutăm soluții la câteva probleme structurale. 

Cred că ați consumat deja o porție consistentă de analiză instituțională, așa că doar voi lansa aici câteva întrebările la care cred eu că o analiză și o consultare oneste nu le pot ocoli. 

Voi reveni și cu analize pe fiecare dintre ele, lucrez cu echipa proiectului O Țară ca Afară la adunat date și propus soluții pentru fiecare dintre ele. Orice consultare reală pleacă de la întrebări relevante. Dacă MFE nu face o analiză pe bune, cineva trebuie să o facă totuși. 

Deci, hai să încercăm să răspundem onest la întrebările astea:

1. De ce România a folosit atât de limitat și de chinuit instrumentele de dezvoltare locală/comunitară? (ITI, GAL-urile). 
2. De ce România a folosit atât de limitat și de chinuit instrumentele financiare? 

Politica de Coeziune de la nivel UE s-a schimbat fundamental prin tendința spre dezvoltare de jos în sus și tendința de crește cota de creditare și descreștere a granturilor. Am folosit timid instrumentele financiare, doar acolo unde eram obligați să o facem (cu excepția schemei de creditare din POC făcută de noi în 2016, un pilot de succes). Ceva similar poate fi întrebat pentru lipsa de Organisme Intermediare private/comunitare/profesionale/bancare – înființăm noi și noi structuri de birocrație pentru gestionat micro-probleme, în loc să preluăm inovații devenite banalități în alte țări. România – unde sistemul e dominat de cam aceiași oameni care au început să gestioneaze fondurile de pre-aderare în … 1995 – a ratat aceste revoluții. Le ratăm și în bugetul viitor dacă nu se pune presiune politică de sus pentru schimbare.

3. Am spus deja că trebuie să răspundem onest la întrebarea: mai avem nevoie de un Minister al Fondurilor Europene? Depinde de ce ne dorim – eu am răspuns mai sus. Aș vrea să aud de la MFE și de la șefii săi politici un răspuns: ce cred ei că aduce MFE ca plus-valoare? Pentru că dacă propun înființarea unor AM-uri ”de linie” în oglindă cu ministerele, este evident că nu prea cred ei înșiși că își justifică existența. Dacă menținem MFE dar spargem AM-urile, atunci MFE devine el însuși o maladie a sistemului.

4. De ce plătim spor de fonduri absolut tuturor angajaților din sistem? Sporul de 75% luat de toți (nu doar personalul MFE, ci multe alte instituții cu tangențe consumă banii de asistență tehnică care sunt primiți de la UE pentru a ajuta beneficiarii și pentru a dezvolta proiecte). Cum de ne plângem că nu avem proiecte, cum de în fiecare an e risc major să pierdem bani europeni prin dezangajare, cum de autostrăzile faimoase din viitor rămân ani de zile doar linii pe hartă și nu au în spate proiecte concrete, însă toată lumea din sistem ia spor la salariu de 75%? Fix din banii care ar trebui folosiți pentru dezvoltarea de proiecte. E normal? Cum încheiem molima asta?

5. Este potrivită Autoritatea de Audit de la Curtea de Conturi să fie instituția care ne garantează buna folosire a fondurilor europene? Cum răspunde Autoritatea pentru nenumăratele cazuri în care excesele sale au făcut viața un calvar pentru beneficiari? Ce se întâmplă cu procesele pierdute în fața beneficiarilor de către AM-uri care au aplicat recomandările Autorității de Audit, recomandări ce depășeau ghidurile și cerințele AM-urilor? Estimez că 80% din birocrația și absurdul de cares e lovesc beneficiarii își are originea în verdictele date de o instituție carea a luat-o razna, nu răspunde în fața nimănui și își măsoara ”performanța” prin căutarea de nereguli. Dar în schimb, nu are nici un interes pentru impactul concret al folosirii banilor europeni. Nu ne obligă nici un regulament european să fie la Curtea de Conturi această funcție, putem muta auditul la Ministerul de Finanțe și să devină un partener pentru AM-uri, nu un copoi? Iată o schimbare pe care o putem face ușor. Suntem pregătiți să facem auditul despre rezultate și să renunțăm la logica milițienească?

6. Vine peste noi concentrarea tematică de la nivel european – 60% pentru politici verzi și inovare. Știm de trei ani că asta e propunerea pe masă, dar a fost nevoie să spună USR cu voce tare că asta înseamnă că banii de autostrăzi vor fi inevitabil mai puțin, ca și pentru sănătate sau educație. Ne luptăm la Bruxelles să flexibilizăm concentrarea tematică, dar și un succes nu face decât să mărească suma, nu schimbă fundamental realitatea. Deci, vom avea multe miliarde pentru cercetare-inovare și verde. Eu cred că astea sunt două domenii în care am cheltuit foarte prost fondurile europene până acum. Tragem niște concluzii? Dacă am cheltuit prost mai puțini bani, cum o să cheltuim bine și mai mulți bani fără să schimbăm radical ceva acolo? Cum putem face să nu îngropăm și mai multe miliarde doar pentru că le primim?

7. Am lăsat la final întrebarea cheie care cumva rezumă la nivel teoretic problemele: care e mandatul MFE, cu ce misiune publică înzestrăm această bucată de administrație de stat care a fost creată pentru a fi o insulă de profesionalism într-o administrație defectă, dar a ajuns să sufere de toate bolile administrației centrale + 75% spor la salariu. Cum facem din MFE (dacă rămâne) pe bune un Minister al Dezvoltării României ca membru UE și mai puțin un Minister al tocării banilor europeni și raportării de absorbție, cum este acum? Am propus în programul de guvernare al USR din 2019 unirea fondurilor europene cu cele naționale de dezvoltare și acesta rămâne un obiectiv important. Ministerul trebuie să intre mai mult în partea de politici și în partea de dezvoltarea de proiecte, este de jure un minister coordonator, cum devine și de facto? 

Orice consultare e apă de ploaie dacă nu există niște întrebări cu cap, din care să rezulte niște propuneri de schimbare. Hai să nu facem apă de ploaie din discuția despre 30 de miliarde de euro. 

Proiectul O Țară ca Afară își propune să spună adevărul.

În încheiere, dacă vi se pare că am vorbit păsărească și abstracțiuni, îmi cer scuze. Ca orice domeniu unde expertiza e importantă, și oamenii din Fonduri Europene dezvoltă limbajul lor specific, care lasă impresia celor din afară că e ceva alchimie complicată. 

De cele mai multe ori, limbajul și acronimele ascund lipsa de idei și de substanță. Am încercat să scriu omenește și să explic acolo unde folosesc termeni de specialitate. 

Dezbaterea trebuie luată din zona oamenilor din sistem și adusă în spațiul public și politic, pentru că miliardele de euro sunt ale României, nu ale Ministerului Fondurilor Europene. Dacă în acest an nu schimbăm macazul, urmează 7 ani de noi șanse pierdute. Și în spatele lor stau oameni care au probleme reale. Am scris mai sus despre bolnavii de cancer sau despre copiii din orfelinate. Mai scriu un studiu de caz, ca să înțelegem cît de devastatoare e gândirea de tunel, dar și cum se poate forța sistemul să producă rezultate. 

Studiu de caz 2. Un exemplu bun: banii europeni pentru combaterea abandonului școlar. 

Cine se ocupă de abandonul școlar? Ministerul Educației spune că să se ocupe Ministerul Muncii, că doar copiii nu sunt la școală. Deși zice că nu e problema sa, Ministerul Educației vrea totuși să consume bani europeni dedicați abandonului școlar, de unde ne trezim cu proiecte mari “de scris metodologii” și de făcut cursuri pentru profesori. Ministerul Muncii zice că dacă e ceva cu școlar, atunci ține de Educație. Vi se pare absurd? E rezumatul unei conversații care s-a întins pe mulți ani și a blocat orice tentativă serioasă de folosi banii POSDRU și apoi POCU pentru a combate acest flagel. 

Aș putea da zeci de exemple de “gândire de tunel” care face ravagii în administrația centrală. 

De bine, de rău, în 2016, am avut avantajul unui AM POCU la MFE care avea banii pentru toate domeniile și am impus ministerelor Educației și Muncii (după schimbarea unei garnituri de miniștri) programul integrat “Școală pentru toți”. 75.000 de copiii săraci care vor fi menținuți la școală – se pot finanța din același proiect activități diverse, dintr-un meniu ales de cei care dezvoltă proiectul lor: after school, haine, transport, rechizite, consiliere pentru părinți, A doua Șansă pentru adulți care vor să revină la școală. A fost primul program integrat – până atunci, fiecare activitate în sine cerea un proiect separat. În ciuda rezistenței Ministerului Educație, am făcut la MFE lista de 500 de școli cele mai vulnerabile, pe datele agregate de ONG-uri sociale, astfel încât banii să meargă pe bune la comunitățile sărace. Proiectele se află în implementare – 197 milioane de euro. Povestea pe larg aici.

Tocmai pentru că am pus într-un singur loc programarea și banii, POCU are premisele să urmărească obiective transectoriale. Nu știu de ce lansează guvernul Orban program anti-abandon doar pentru “Școală după școală”. Copiii săraci abandonează școala din multiple cauze, a le oferi after school e doar una dintre activități. Pentru comunitățile foarte sărace, unde job-urile sunt puține, impactul va fi minor – oamenii ăia au timp să stea cu copii, le lipsesc hainele să îi ducă la școală. Având în implementare un program care funcționează – Școală pentru toți – care oferă în meniul de activități la alegerea locală și after school, dar și mult mai multe opțiuni de ajutor pentru familii, cel mai simplu ar fi ca MFE să relanseze pentru banii rămași acel program.