OP-ED Cum și de ce am reorganizat „Doi și-un sfert” / Ce trebuie să lămurească ministrul Bode după investigația Recorder

Când am preluat mandatul la Interne, în septembrie 2016, DIPI era structura cea mai opacă, toxică și vulnerabilă la control politic dintre toate serviciile de informații ale statului român. Mi-am asumat public reorganizarea, ca fiind una dintre cele trei priorități ale mandatului (alături de organizarea corectă a alegerilor și combaterea tăierilor ilegale de pădure).

De ce? Pentru că DIPI dădea ministrului de Interne o putere pe care niciun om politic nu ar trebui să o aibă. Îi lipsea orice formă de control democratic și avea o competență vagă și permisivă în zona de siguranță națională, care îi dădea voie să ancheteze în afara jurisdicției interne a MAI sau legat de misiunile sale legale.

Investigația jurnalistică Recorder a readus în discuție un subiect care a provocat constant dezbatere și emoție în societate, pe bună dreptate. Tranziția către democrație în ceea ce privește serviciile de securitate a lăsat semne de întrebare importante și cât se poate de legitime vizavi de modul în care noile structuri de forță ale statului au înțeles să se scuture de metehnele trecutului comunist și să se reformeze.

Am avut mulți miniștri de Interne fără scrupule, tentați de magia informațiilor care curgeau zilnic pe masa ministerială și a influenței politice generate de acestea. Am fost șocat în primele zile de mandat, văzând câte mandate de siguranță națională gestiona DIPI și marja extrem de generoasă pe care și-o aroga în modul în care își înțelegea competențele.

Peste toate aceste probleme structurale, DIPI era încă din 2015 sub investigație DNA pentru cheltuirea discreționară a bugetului operativ. Ancheta relevase și diviziuni interne majore, tabere aflate în conflicte viscerale care își investeau toată energia în a se submina reciproc, în a se contra cu memorii și plângeri încrucișate.

Pe aceste premise și cu aceste motivații, mi-am propus o reorganizare totală, radicală, convins fiind că o schimbare cosmetică de conducere sau mutarea unor departamente dintr-o parte în alta nu ar fi adus nimic nou pe termen mediu și lung în rațiunea DIPI de a exista și funcționa.

Am căutat astfel o formulă de reorganizare care să ajusteze competențele, să transparentizeze pe cât posibil activitatea și care să permită împrospătarea din temelii a schemei de personal. Ideea a fost ca noua structură să poată recruta din nou, pe metode riguroase și curate, pe cei mai buni oameni pe care Ministerul îi avea și care, la rândul lor, să știe că nu intră într-un sistem deja corupt de trecutul și istoricul sinistru al „Doi și-un sfert”.

Care au fost schimbările?

Aș începe în primul rând cu chestiunea competenței materiale, pentru că acolo era baza juridică ce dădea frâu liber DIPI să investigheze fără limite sub umbrela siguranței naționale. Intenția mea a fost ca noul DGPI să se concentreze exclusiv pe doua zone:

• protecția internă a MAI și asigurarea integrității personalului și misiunilor sale
• susținerea informativă a acțiunilor Ministerului în domeniul ordinii publice.

Orice altă suprapunere de competențe, cu SRI sau cu alte structuri din sistemul siguranței naționale, ar fi menținut riscul de abuz.

În al doilea rând, am considerat că ministrul de Interne nu poate fi singurul responsabil pentru numirea conducerii DGPI, tocmai pentru a echilibra controlul politic exercitat asupra serviciului. Am introdus în OUG-ul de reorganizare o formulă de numire încrucișată, propunerea ministrului, decizia la nivelul premierului și cu aviz CSAT. Din păcate, această prevedere a fost eliminată de majoritatea Dragnea din Parlament în 2017.

În al treilea rând, am deschis noua structură controlului parlamentar. Am considerat că DGPI nu poate rămâne în continuare doar la discreția miniștrilor de Interne și că Parlamentul trebuie să exercite un control democratic asupra activității sale.

Problema care se pune, inclusiv în dezbaterea publică actuală, este cât de eficient e acest control; însă acesta nu e un neajuns de design legislativ, ci mai degrabă de slabă implementare. Din 2017 și până acum, eu nu am văzut o dezbatere serioasă în comisia parlamentară competentă pe rapoartele de activitate ale DGPI, care să evidențieze tipul de activități, modul de lucru al DGPI în implementarea mandatelor de siguranță națională, practicile de acordare sau retragere a avizelor ORNISS către angajații MAI și toate zonele de umbră din funcționarea serviciului, care până la un punct sunt firești dat fiind obiectul de activitate, dar care pot și trebuie scoase la lumină în fața Parlamentului.

De ce am „militarizat” DGPI?

A patra modificare propusă prin reorganizare a fost schimbarea de statut, așa-numita „militarizare” a DGPI – subiectul care a captat în mare parte dezbaterea publică și atunci, în 2016, și acum, în urma investigației jurnalistice Recorder. În 2016, cei care au strigat cel mai tare împotriva acestei măsuri au fost unii lideri de sindicat (ajunși între timp politicieni), a căror motivație mă îndoiesc că venea dinspre binele angajaților, ci mai degrabă din propriile interese de a avea acces și influență în ceea ce făcea DIPI.

Semnele de întrebare ridicate acum în cadrul demersului jurnalistic Recorder sunt îndoieli firești/legitime atâta timp cât Ministerul de Interne nu a explicat suficient acest aspect în aceste zile. Așa că voi încerca eu, aici, să enumăr argumentele pentru care am optat atunci pentru statutul militar.

E poate important să spun că nu am pornit în demersul de reorganizare cu această premisă de lucru. Că mulți dintre cei pe care i-am văzut preocupați zilele acestea de subiect, și eu am avut rezerve atunci când „militarizării” a fost inclusă în opțiunile date de către echipa care pregătea actul normativ. Dar în final am făcut această opțiune pentru trei motive:

1. Eficiența interacțiunii necesare între DGPI și restul serviciilor din comunitatea de informații. Odată eliminate zonele de suprapunere de competențe, DGPI rămânea responsabilă să asigure informativ misiunile Ministerului pe partea de ordine publică, unde putea fi util/necesar să coopereze cu alte structuri cu atribuții pe alte zone ținând de siguranță națională. Or, toate celelalte structuri informative în stat au statut militar și am considerat că a acorda DGPI același statut va ușura funcțional o astfel de cooperare (proceduri, raportare ierarhică, comunicare).

2. Argumentul funcțional de mai sus se aplica și în interiorul MAI, care are încă o parte semnificativă a personalului său cu statut militar (Jandarmeria, parte a structurilor din cadrul Departamentului pentru Situații de Urgență).

3. Integritatea angajaților DGPI și posibilitatea de a o verifica în mod sistematic și serios, inclusiv prin aplicarea testelor de evaluare a comportamentului simulat (obligatorii doar pentru personalul militar, dar opționale pentru personalul civil). Aceasta reprezintă, din punctul meu de vedere, o garanție pentru menținerea încrederii că personalul unui astfel de serviciu nu cade pradă tentațiilor de a abuza instrumentele limitative pentru drepturile celor investigați (interceptări, filaje etc) sau de a fi corupți.

Am văzut în spațiul public opinia conform căreia militarizarea DGPI a fost făcută – sau a avut ca efect – scoaterea sa de sub incidența DNA. Să nu uităm că DNA are competențe pentru anchetarea infracțiunilor de corupție săvârșite de personalul cu statut militar, are o secție militară dedicată și deci poate oricând investiga DGPI.

S-a spus de asemenea că prin militarizare s-au adus prejudicii angajaților (sau potențialilor angajați), însă eficiența/rapiditatea cu care noua structură a reușit să își completeze schemele de personal neagă acest argument.

Și, nu în ultimul rând, am văzut opinii legate de lipsa de transparență în funcționarea DGPI ca urmare a militarizării, argument care, din punctul meu de vedere, nu e susținut dacă se face o minimă comparație între opacitatea DIPI înaintea reorganizării (nu cred că a văzut cineva vreodată vreun raport asupra a ceea ce făcea DIPI până în 2016) și nivelul de informație disponibil ca urmare a raportării regulate către Parlament.

O „militarizare” transparentă și votată de către Parlament

Poate e interesant și relevant de știut și procesul pe care l-am urmat în pregătirea ordonanței de reorganizare. Eram un guvern fără sprijin politic asumat/clar și, în virtutea importanței și consecințelor reformei pe care o propuneam, am mers de bunăvoie în fața comisiilor parlamentare competente și am prezentat, punct cu punct (așa cum le-am expus și aici), rațiunile reformei și măsurile pe care le intenționam.

Niciun partid politic reprezentat atunci în Parlament nu a adus vreo obiecție. Am considerat important să înțeleg și viziunea internă, a structurilor Ministerului, așa că am organizat consultări interne nu doar cu șefii acestor structuri, ci și cu inspectoratele județene și cu reprezentanții acestora. Și în acele discuții (mai greoaie la început, pentru că oamenii nu erau obișnuiți să li se ceară în mod autentic părerea și să fie lăsați să își exprime liber ideile) a reieșit o opinie majoritară clară pentru opțiunile din propunerea legislativă, inclusiv pentru acordarea statutului militar.

Am avut un dialog și cu sindicatele, care nu s-au opus reorganizării și resorturilor sale, dar au avut (în parte) opinii contrare privind militarizarea. În final, ordonanța a intrat câteva luni mai târziu (2017) în dezbatere parlamentară și a fost susținută de toate forțele politice (cu excepția modificării privind numirea șefului DGPI, așa cum am comentat mai sus).

De unde vine adevăratul pericol în cazul DGPI

Întorcându-mă la materialul Recorder, încep prin a-mi exprima respectul și susținerea totală pentru jurnalismul de investigație.

O parte a investigației este construită pe declarațiile unor foști angajați ai DOS nemulțumiți de retragerea de către DGPI a avizelor ORNISS. Cei patru intervievați spun, nici mai mult, nici mai puțin, că au primit ordin să meargă în biroul unui angajat MAI și să depisteze eventuale dispozitive de interceptare.

Fără vreun fel de mandat, fără nicio urmă de procedură legală, doar pentru că au primit ordin de la șef. Și, de altfel, explică în mai multe rânduri pe parcursul interviurilor că ei nu se consideră vinovați de nimic, întrucât au ascultat de ordin și au „raportat ierarhic”.

Vă spun sincer că m-am îngrozit. Nu știu de cine ar trebui să ne fie teamă mai tare: de militarii de la DGPI sau de cei care acționează în afara procedurilor legale și susțin cu seninătate că ordinul șefului e de-ajuns. Iar apoi sunt surprinși și se consideră nedreptățiți, pentru că li s-a retras avizul de securitate ORNISS. Mă abțin să îi calific (dar de notat că unul dintre ei se autocalifică, considerându-se atât de important pentru activitatea DOS încât plecarea sa a întors Direcția cu 4-5 ani în urmă – fără comentarii).

Dar dincolo de credibilitatea celor patru, eu cred că toate întrebările ridicate de investigația Recorder trebuie să primească un răspuns din partea actualei conduceri a MAI (argumentele mele de aici se bazează pe ceea ce am gândit și făcut în 2016. Or, implementarea reorganizării a fost făcută de miniștrii care mi-au urmat).

Datoria ministrului de Interne

Consider că ministrul Bode trebuie să iasă public cu următoarele clarificări:

1. Câte rapoarte de activitate sunt prezentate ministrului de către DGPI, cu ce frecvență și dacă ministrul este satisfăcut de detaliul și conținutul acestora?

2. De câte ori a fost chemată conducerea DGPI în Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranță națională din Camera Deputaților și Senat, începând cu anul 2017, dincolo de trimiterea anuală a rapoartelor cerute de lege?

3. A existat (în mandatul domniei sale) vreo dezbatere de fond cu comisia de specialitate pe activitatea DGPI, numărul și tipologia mandatelor de siguranță națională implementate de aceasta, numărul angajaților MAI vizați de procedurile de ridicare a avizelor ORNISS și motivele principale pentru care retragerea e dispusă (câte cauze penale au fost înaintate către parchete în urma acestor demersuri și câte retrageri de aviz au ca rezultat doar transferul sau trecerea în rezervă)?

Concluzii necesare

Substanța discuției pornite de investigația Recorder e una legitimă și cât se poate de necesară, mai ales acum, când începe în Parlament dezbaterea pe pachetul de reformă a serviciilor de informații.

Societatea românească are nevoie de o asemenea dezbatere, pe absolut toate aspectele care țin de funcționarea comunității de informații în statul român.

Au trecut 30 de ani de la reconstituirea lor după 1989, am evoluat ca țară, societate și mediu instituțional enorm în această perioadă, e firesc și necesar ca și rolul serviciilor de informații să fie reașezat. De la competente și interacțiunea lor cu puterile statului și cu cetățeanul român până la modul în care se exercită un control real, eficient, asupra misiunilor și activităților desfășurate.

Nu există tabuuri într-o astfel de dezbatere; trebuie abordată discuția legată de fondurile alocate, utilizarea și auditarea lor, desfășurarea de măsuri intruzive în viața privată a cetățenilor, sistemul de autorizare a acestor măsuri, instrumentele tehnice folosite.

La nivelul Parlamentului European, fac parte din Comisia de investigație PEGA, cea care urmărește scandalurile de interceptare electronică folosind puternicele programe de piratare a telefoanelor mobile (soft-ul Pegasus, și nu numai).

E evident că tehnologia a evoluat până la punctul în care instrumentele juridice existente, imaginate într-o perioadă în care interceptările se făceau doar prin operatorii rețelelor GSM și acopereau doar convorbirile telefonice, nu mai sunt nici adaptate din punct de vedere tehnologic și nici nu mai furnizează, în opinia mea, suficiente garanții procesuale cetățenilor potențial afectați.

Toate aceste aspecte trebuie dezbătute larg în societate, iar clasa politică actuală are responsabilitatea creării unui asemenea spațiu (și timp) de dezbatere.

Notă: Dragoș Tudorache este europarlamentar REPER și fost ministru de interne în Guvernul Cioloș. Poziția exprimată în articol nu reprezintă în mod necesar și poziția redacției G4Media.ro