OP – ED Nu scuzați și nu uitați masacrul din 7 octombrie / Nu există niciun context care să justifice un pogrom

Moshe Ridler s-a nascut in România. A supravietuit Holocaustului în Transnistria. Pe data de 7 octombrie, a fost omorât de organizatia teroristă Hamas, in baza aceleiași ideologii criminale.
Două săptămani mai tarziu, pe 23 octombrie, peste 150 de jurnaliști afiliați cu instituții media din intreaga lume – inclusiv Romania – au vizionat 45 de minute de material brut filmat in timpul masacrului a peste 1400 de persoane, în marea lor majoritate civili.

Imaginile provin din data de 7 octombrie, când peste 1000 de teroriști Hamas au infiltrat mai mult de 30 de orașe din sudul Israelului și – ore în șir – au ucis civili în moduri atât de barbare încât sunt greu de înțeles, sub instrucțiunile clare ale conducerii Hamas: torturați, violați, terorizați.

Și astfel, lumea a ajuns să afle despre acest dezmăț inuman: Bebeluși au fost arși de vii, un copil nenăscut a fost smuls din pântecele mamei și decapitat în fața acesteia, ulterior decapitată la rândul ei. Copii legați cu mâinile la spate, arsi de vii, femei violate și răpite ca sclave sexuale. Un bărbat a fost decapitat cu o lopată. Execuția unor batrane a fost transmisă în direct pe paginile lor de Facebook: așa au primit vestea rudele.

La festivalul de muzică pentru pace Nova, scene apocaliptice : În timp ce peste 3.000 de petrecăreți întâmpinau lumina dimineții pe un câmp, agenții Hamas au luat cu asalt zona, vânând tineri la intamplare și luând cât mai mulți ostatici în Fâșia Gaza. 260 de cadavre au fost găsite la fața locului.

Peste 220 de ostatici au fost duși în Gaza, mulți dintre ei fiind defilați pe străzi aclamați de oameni de rand, scuipați, brutalizați – un extaz nihilist de nedescris în fața suferinței lor.
Luând în calcul răniți, mutilați, orfani, traumatizați și strămutați, zeci de mii de oameni au fost afectați: evrei, precum și cetățeni arabi și musulmani ai Israelului, creștini, budiști, druzi, cetățeni din 41 de țări, inclusiv cetățeni europeni și cel puțin 4 români.

Multe dintre imaginile care au fost arătate jurnaliștilor au apărut desigur și la știri și pe rețelele de socializare.
Deci, de ce trebuie amintite?

Evenimentele de acum trei săptămâni au rămas, în ochii prea multor persoane, discutabile, scuzabile sau chiar justificate.

S-au semănat îndoieli cu privire la veridicitatea lor; se poartă negocieri cu privire la numărul de copii care au fost într-adevăr arși de vii și nu doar uciși.

Prea mulți comentatori au încercat să scuze violurile în masă drept emancipare. Să scuze execuțiile drept rezistență anticolonială. Răpitul copiilor drept revoluție.

După cum spunea Fania Oz-Salzberger, fiica romancierului Amos Oz, atunci când un copil din Gaza este ucis într-un atac aerian de către un pilot israelian care a făcut tot posibilul să evite victimele nevinovate, iar un copil israelian este torturat și decapitat în fața părinților săi de către un măcelar Hamas, nu există nicio diferență între copiii morți, dar există o diferență incontestabilă între oamenii care le-au provocat moartea.

Violența Hamas este de o cu totul altă natură, aceste crime sunt atât de viscerale și depravate încât nu pot fi explicate doar ca răspuns la doleanțe politice și istorice.

Pe 7 octombrie, au fost uciși mai mulți evrei într-o singură zi decât în oricare altă zi de după Holocaust. Modalitățile în care au fost uciși se aseamănă adesea cu cele mai grobiene crime comise de Einsatzgruppen-urile naziste și de colaboratorii lor.

Pe măsură ce evenimentele zilei au devenit clare, printre multele gânduri grăbite din acea sâmbătă dimineață: anticiparea faptului că numeroșii susținători binevoitori ai cauzei palestiniene își vor proclama cu voce tare opoziția clară față de crimele brutale ale Hamas, ca fiind dăunătoare și contrare cauzei lor.

Dar ceea ce am văzut – și ceea ce este poate la fel de greu de procesat ca și evenimentele în sine – este îmbrățișarea nefiltrata a violenței macabre drept miscare de liberare.
Multe dintre aceste reacții au avut loc inaintea oricărui răspuns militar din partea Israelului: demonstrații de proporții, grupuri studențești, uniuni muncitorești printre alții, asociându-se cu mândrie atacului terorist, cooptând imaginea militanților care au zburat cu parapanta in Israel ca simbol al miscării de rezistență.

Precum un profesor dintr-o școală de elită americană a notat public: „Violența a fost exaltantă!”

Sunt sigură, însă, că mulți oameni de bună credință nu au fost exaltați, ci îngroziți. În timp ce evreii din România și din întreaga Europă se confruntă acum cu efectele de propagare ale acestei „exaltări” (antisemitismul a înregistrat o creștere de 1353% la Londra, de 240% în Germania; 588 de incidente au fost înregistrate în Franța doar în ultimele trei săptămâni; personalități publice evreiești din România sunt vizate ca fiind „fasciști”) – vouă vă spun, nu fiți indiferenți, nu fiți spectatori. Nu scuzați si nu uitati masacrul din 7 octombrie. Nu există niciun context care să justifice un pogrom.

Notă: Alina Bricman este director pentru afacerile Uniunii Europene pentru organizatia evreiasca B’nai B’rith International. Membra a delegatiei Romaniei la IHRA – International Holocaust Remembrance Alliance.