OP-ED Ziua internațională a memoriei Holocaustului: Romania la răscruce

Pe 27 ianuarie se împlinesc 80 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare Auschwitz, dată care marchează ziua internațională a memoriei Holocaustului.

Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului născut în Sighetul Marmației scria în prefața raportului ce-i poartă numele “Ceea ce este valabil pentru indivizi este valabil și pentru comunități. Amintirile reprimate sunt periculoase, căci, atunci când ies la suprafață, pot distruge ceea ce este sănătos, deprecia ceea ce este nobil, submina ceea ce este măreț.” Prin adoptarea Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, Elie Wiesel, în 2004, Romania își recunoștea oficial participarea în Holocaust.

În 2004, guvernul României comemora pentru prima data Holocaustul, la 59 de ani după liberarea lagărului de exterminare Auschwitz, la 63 de ani de la pogromurile anti-evreiești de la Iași și București si de la primele deportări ale regimului Antonescu spre Transnistria.

De atunci, au mai trecut încă 21 de ani. Unde suntem astăzi, în ce măsură ne-au preocupat amintirile noastre naționale reprimate?

Reverberațiile legionare din societatea noastră din ziua de astăzi, obscurantismul cu tentă antisemită prost voalată pe care îl constatăm în spațiul public, sunt semnale țipătoare despre nevoia de a ne confrunta cu trecutul.

Trăim disonanțe stupefiante: Avem legi care pedepsesc discursul instigator la ură și de glorificare a legionarilor, dar nu le aplicăm (O singură persoană a fost condamnată, și ulterior achitată în baza lor, din 2002 încoace.).

Păstrarea memoriei Holocaustului este un obiectiv asumat la nivel național, dar Muzeul Holocastului este un proiect amânat de aproape un deceniu. Materia “Istoria evreilor în Romania. Holocaustul” este predata în licee, dar elevii îl învață pe Mircea Eliade fără să audă ceva despre convingerile sale veninos antisemite. Biserica Ortodoxă se dezice de antisemitism, dar canonizează preoți promotori ai legionarismului. Mareșalul Ion Antonescu este criminal de război, dar până nu demult străzi prin toată țara îi purtau numele.

Motivele pentru întârzierea unei confruntări complete cu propria istorie sunt complexe, ca istoria însăși. Schimbarea taberelor pe final de război a adus cu sine nevoia urgentă de a ascunde crimele comise cu participarea statului, a armatei și a poliției.

În mod paradoxal, perioada comunistă suprimă în mare parte istoria Holocaustului. Narațiunea validată de Partidul Comunist, construită în jurul ideii de clasă, nu a găsit loc pentru analizarea persecuțiilor etnice. Evreii – precedent construiți de legionari drept vectorii comunismului, devin rapid vectorii capitalismului obscen pe care camaraderia socialistă îl opune. Mai mult, comunismul autohton, protocronist, naționalist, are propriile politici antisemite la care stau martore valuri succesive de emigrare evreiască.

În perioada imediat post-comunistă, o societate deodată liberă este în căutare de valori și simboluri naționale. În opoziție cu trecutul comunist, mulți privesc în urmă pentru a le găsi, până în perioada interbelică. Convingerile mizantrope ale figurilor istorice readuse în fruntea conștiinței naționale în acești ani turbulenți sunt puse deoparte.

În marginea societății, pe parcursul anilor ’90, apar în toată țara cluburi legionare auto-proclamate succesoare ale “Legiunii Arhangelului Mihail,” adepte ale lui Zelea Codreanu și a cocktailului de misticism religios, folclor, etno-naționalism și antisemitism tipic legionarismului interbelic.

Presa liberă și literatura necenzurată – etaloane ale democrației greu câștigate – aduc cu sine valuri de scrieri, idei și argumente de toate felurile, inclusiv un puternic curent naționalist. Lipsa unei culturi democratice face tocmai ca – sub egida prost-implementată a libertății de exprimare – să fie estompate criticile la adresa proaspăt-reabilitaților autori.

O societate matura își poate analiza critic figurile culturale și politice marcante. Un autor poate fi un excelent poet, și un promotor al unor idei șovine. Un dramaturg poate captura perfect emoția unui schimb de replici, dar eșua în a discerne toxicitatea ideologiilor la care subscrie. O societate matură poate tranșa aceste complexități și ajunge le concluzii nuanțate – dar acest exercițiu nu exista încă în România post-decembristă.

Trauma comunistă – sărăcirea materială și spirituală a țării pe parcursul a patru decenii criminale sub jugul totalitar al secerei și ciocanului – ajung să legitimeze în părți ale spațiului public reabilitarea celor implicați în crime în masă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și normalizarea apologeților lor drept luptători anti-comuniști. Un deserviciu prezervării istoriei ambelor regimuri.

Holocaustul este adus în spațiul public, în emisiuni, în studii academice, dar timid, ca subiect de nișă, și cu o ezitare din care reiese sentimentul unei controverse.

Și iată-ne ajunși în momentul actual – când cuvântul “legionar” este brusc cel mai căutat din DEX. Un moment în care grupările lăsate să înflorească pe parcursul anilor ies din derizoriu și răsar în mijlocul spațiului public.

Cu ocazia zilei internaționale a memoriei Holocaustului să ne gândim că Holocaustul nu s-a întâmplat undeva departe și demult. S-a întâmplat în tara noastră, pe timpul părinților și bunicilor noștri, pe străzile noastre: în cartierul Văcărești, în Adamache, în Calea Moșilor, în Abatorul Comunal din Splaiul Unirii, unde oameni au fost agățați de vii în cârlige de animale, în fiecare gară din Moldova de unde evrei și romi – cetățeni români – au fost trimiși spre moarte, în marile universități, unde studenți evrei bătuți și umiliți n-au fost lăsați să învețe, în fiecare casa unde români au denunțat pe vecinii lor, tot români, dar de altă etnie, în fiecare ziar unde perorații antisemite au fost publicate zi de zi, ani de-a rândul, făcând să fiarbă în sângele national ura etnică la care au căzut pradă chiar și cei mai sensibili intelectuali ai vremii.

Cu ocazia zilei internaționale a memoriei Holocaustului să ne amintim de cei 125 de evrei uciși în pogromul din București, de cei 15 000 de evrei uciși în pogromul de la Iași, de cei 25 000 de romi și peste 200 000 de evrei deportați spre Transnistria de unde prea puțini s-au întors.

Și cu ocazia acestei zile, să luăm cu seriozitate și responsabilitate momentul national în care ne aflăm azi. Doar o asumare completă și sinceră a istoriei ne păstrează ferm pe calea democratică pe care cei mai mulți dintre noi o căutam.

Notă: Alina Bricman este director pentru afacerile Uniunii Europene în cadrul organizatiei evreiești B’nai B’rith International