Opinia separată a șefului CNCD, Asztalos Csaba, în scandalul Iohannis – penali: ”Declarația președintelui statului se încadrează în limitele libertății de exprimare”

Preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), Asztalos Csaba, este unul dintre membrii colegiului director care au făcut opinie separată la decizia prin care instituţia l-a amendat contravenţional pe Klaus Iohannis pentru utilizarea apelativului “penali”. G4Media.ro prezintă opinia separată în care Csaba Asztalos, Ilie Dincă, și Claudia Popa arată că declarația lui Iohannis ”se încadrează în limitele libertății de exprimare”.

CNCD a constatat pe 9 mai, cu un vot de 5-4, că termenul “penali” folosit de preşedintele Klaus Iohannis depăşeşte limita libertăţii de exprimare şi a aplicat sancţiunea amenzii contravenţionale de 2.000 de lei. În replică, Iohannis a denunţat “o decizie politică” şi a anunţat că va contesta decizia în instanţă.

Opinie separată formulată de Asztalos Csaba Ferenc:

1. În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, în dosarul 98/2018 conexat cu dosarul 29/2018 și 41/2018, considerăm că declarația președintelui statului se încadrează în limitele libertății de exprimare, având în vedere: obiectivul urmărit de reclamat, conținutul declarațiilor, contextul în care au avut loc și rolul în societate a persoanei, autor al afirmațiilor.

Aspecte introductive:
2. Apreciem că prezenta opinie separată se impune a fi învederată implicit din motive „de oportunitate” și „de legitimitate”.
3. Astfel, considerăm că argumentarea și prezentarea unei opinii separate în prezenta speță, care să reflecte optica de analiză tehnico-juridică și soluția propusă de către autorul acesteia, la care achiesează și ceilalți membri ai Colegiului director care formează minoritatea în contradicție cu soluția adoptată, se impune a fortiori ca oportună având în vedere efectele generate în societate și maniera critică, pe alocuri belicoasă, în care această soluție a fost interpretată și comentată de către o parte a opiniei publice, de natură a atribui ambiguitate caracterului strict juridic al soluției majoritare în cauză.
4. Opinia separată în speță nu are menirea de a combate procedural soluția majorității, cu atât mai puțin sub efectul (urmărit sau acceptat) al certificării criticilor și suspiciunilor emanate de la o parte a opiniei publice în sensul „partizanatului politic”, sub consecința privării soluției majoritare de raționamente juridice.
5. Sub același raționament logic, învederăm că prezenta opinie separată nu trebuie să excedeze cadrului stricto sensu juridic și procedural, pe considerentele opiniei separate neputându-se camufla astfel de critici și nici construi ulterioare atitudine adversative și, mai grav, sedițioase la adresa autorității administrativ-jurisdicționale per ansamblu.
6. Opinia separată a membrului Colegiului director al CNCD derivă din administrarea „principiului colegialității” izvorât din dispozițiile art. 23, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, un astfel de demers reprezentând emanația facultății colegiale și deliberative a unui „colegiu jurisdicțional”.
7. Materializarea unui atare demers vine să asigure tripla exigență (administrativ- jurisdicțională) constând în: independența membrului; manifestarea capacității intelectuale și profesionale; manifestarea conștiinței intim-profesionale.
8. Faptul în sine că procedura derulată în fața CNCD se poate finaliza prin obținerea unei soluții în urma deliberărilor colegiale, căreia i se pot anexa, antagonic, opiniile separate ale membrilor care nu împărtășesc opinia majoritară (opinii care au rolul nu doar de a emite opțiunea deliberativă a autorilor, dar inclusiv de a expune în paralel opticile diferite de analiză juridică în cadrul procedurii jurisdicționale, circumscrise capacității intelectuale și profesionale, respectiv conștiinței intim-profesionale ale membrilor, astfel încât să permită adresanților și jurisdicției judiciare de control analiza per a comparatio a obiectului cauzei), este de natură a confirma independența funcțională a organului administrativ-jurisdicțional.
9. Prin urmare, apreciem că toate aceste considerente sunt de natură a releva atât oportunitatea, cât și legitimitatea opiniei separate în cauză, contribuind, în final, pe lângă confirmarea suportului (mixt lato sensu) colegial și deliberativ care stă la baza independenței funcționale generale a instituției, la crearea unui cadru exhaustiv de analiză comparativă și control judecătoresc competent.

Aspecte „de fond”:
10. Pe fond, opinia separată în speță este exprimată cu privire la dispozitivul actului adminstrativ-jurisdicțional al Consiliului prin care se hotărăște faptul că ″utilizarea termenului ‘penali’ de către preşedintele României, Klaus Iohannis, reprezintă discriminare şi încalcă dreptul la demnitate a persoanelor care se află în procedură judiciară fără a fi condamnaţi, potrivit art. 2, alin. 1, si art 15. din O.G. 137/2000, republicată″.
11. Cum corect s-a reținut la pct. 98 din opinia majoritară, Colegiul director este chemat să se pronunțe asupra raportului dintre libertatea de exprimare și dreptul la demnitate a persoanei, interzicerea discriminării, în contextul obiectului prezentei spețe. Potrivit jurisprudenței CEDO, pentru a fi primită o ingerință în dreptul de exprimare, aceasta trebuie:
– să fie prevăzută de lege (care la rândul ei trebuie să îndeplinească anumite calităţi: să fie previzibilă şi accesibilă),
– să urmărească un scop legitim,
– să fie necesară într-o societate democratică şi
– să fie proporţională cu scopul urmărit (Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 769-801).
12. Primele două condiții au fost analizate în opinia majoritară la pct. 100-103, analiză la care achiesează și opinia minoritară. Diferența de opinii se prezintă în analiza ultimelor două condiții: ingerința să fie necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.
13. În privința necesității ingerinței în exercitarea dreptului la liberă exprimare, analizăm: contextul în care s-au realizat declarațiile, conținutul acestora, obiectivul urmărit de reclamat prin declarațiile în cauză și rolul în societate a persoanei, autor al declarației.

Contextul în care s-au realizat declarațiile
14. Sumarizând aspectele prezentate în fapt, se reține că petenta a sesizat Consiliul cu privire la afirmațiile președintelului României, dl. Klaus Werner Iohannis, oferite în cadrul conferinței de presă din data de 15.02.2018.
15. Afirmațiile împricinate sunt: „Niște penali fac o încercare disperată să atace și să discrediteze DNA și conducerea acestei direcții. Această încercare este una jalnică și neconvingătoare, iar opinia mea despre munca DNA o cunoașteți, dar îmi face plăcere să o repet. După părerea mea DNA și conducerea fac o treabă foarte bună, iar această încercare de atac din partea unor penali e de natură să-mi confirme că DNA face o treabă bună.”
16. Cea ce se reclamă în speță este utilizarea în context a termenului „penali”, care, în opinia petentei și potrivit soluției majoritare a Consiliului, ar intra sub incidența dispozițiilor art. 2, alin. (1) și art. 15. din O.G. 137/2000, republicată.
17. În opinia noastră, pentru a se putea stabili în speța dedusă soluționării incidența dispozițiilor art. 2, alin. (1) și art 15. din O.G. 137/2000, republicată, este necesară, având în vedere particularitatea faptei (afirmații cuprinzând conotativ termeni echivoci), administrarea în cauză a unei duble analize (corelative), diferite în raport cu natura sa: una lingvistică (literală, cognitiv-discursivă și semantică), iar alta tehnico-juridică.
18. Astfel, examinarea încadrării afirmației în ipotezele juridice ale dispozițiilor legale precizate impune, într-o primă fază, analiza lingvistică a textului care cuprinde afirmația suspectată de conotație discriminatorie.
19. Prima etapă a acestui tip de analiză o vizează pe cea literală, care are menirea de a extrage înțelesul exact al afirmației împricinate. În plus, analiza literală se cere a se realiza în contextul întregii declarații oferite în cadrul conferinței de presă din data de 15.02.2018.
20. În considerarea declarației integrale, supuse modului de analiză anunțat, se desprinde înțelesul că aceasta a fost produsă într-un cadru jurnalistic lato sensu, respectiv în contextul organizării unei conferințe de presă prin intermediul căreia președintele României a urmărit să informeze publicul larg cu privire la temele care au făcut obiectul întâlnirii din respectiva zi dintre acesta și prim-ministrul României, dar și președintele Camerei Deputaților, întânire menită să definească „cadrul colaborării institutionale intre președinte și noul guvern”.
21. În acest context, una dintre declarațiile de presă oferite de către președintele României viza subiectul punctual, care făcuse anterior obiectul întâlnirii precizate, privind nemulțumirea și îngrijorarea relativ la noul scandal public constând în acuzațiile aduse de către anumite persoane cu statut de inculpat la adresa justiției, în speță la adresa DNA și a reprezentanților acestei instituții.
Cu această ocazie, președintele României produce afirmația reclamată a reprezenta discriminare.
Reținem, că președintele României se pronunță asupra unui subiect de interes public, modalitatea de funcționare a DNA. Declarațiile în cauză sunt opinii politice în sens larg
.
Conținutul declarațiilor
22. Din analiza literală și contextuală a acestei afirmații, se înțelege, conclusiv, că președintele României tinde să prezinte critic, cu îngrijorarea sui-generis rolului constituțional de „gardian” al bunei funcționări a autorităților publice, acuzațiile aduse de către anumite persoane (pe care le numește „penali”) Direcției Naționale Anticorupție și conducerii acesteia, de natură a afecta buna funcționare a acestei instituții și de a compromite încrederea justițiabililor, a publicului larg, în sistemul de justiție național, pe care această structură îl reprezintă.
23. Din analiza cognitiv-discursivă a textului care include afirmația împricinată, analiză care are rolul de a detașa părțile de propoziție sau frază cele mai semnificative (stâlpii pe care se sprijină construcția întregii declarații:„ Această încercare este una jalnică și neconvingătoare, iar opinia mea despre munca DNA o cunoașteți, dar îmi face plăcere să o repet. După părerea mea DNA și conducerea fac o treabă foarte bună, iar această încercare de atac din partea unor penali e de natură să-mi confirme că DNA face o treabă bună”), pentru a putea stabili dacă mesajul ajuns la receptori coincide cu intenția emitentului-autor, rezultă că scopul expres avut de președintele României la oferirea declarației era acela de a evidenția latura pozitivă a acitivității DNA în contextul rolului de asigurare a bunei funcționări a acestei instituții.
24. Mesajul acurat al declarației reclamate nu reflectă atât intenția autorului de a-i ofensa și denigra pe cei care realizează „încercarea de atac” (indiferent de statutul lor) la adresa DNA, cât voința acestuia de a sublinia activitatea bună, tenace și realizările pozitive ale acestei structuri la nivel de urmărire penală a infracțiunilor de corupție, asimilate etc., realizări care s-ar confirma ipso facto (prin chiar faptul constând în reacțiile adversative ale celor care fac obiectul activităților DNA).
25. Iar mesajul urmărit prin oferirea declarației are acoperire legitimă, circumscrisă dublei semnificații a rolului constituțional al președintelui (izvorât din dispozițiile art. 80, alin. 2 din Constituție), atât sub aspectul monitorizării și ocrotirii bunei funcționări a autorităților publice, cât și al garantării încrederii societății în instituțiile statului, cu atât mai mult în cele care definesc „statul de drept”.
26. Ceea ce reclamă petenta (și se decide prin soluția majoritară) ca reprezentând discriminare este utilizarea termenului „penali” în construirea afirmației amintite.
27. Cu privire la acest aspect, se impune administrarea unei analize semantice, de natură a releva semnificația termenului în discuție și sensul acestuia în construcția declarației per ansamblu.
28. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul „penal” semnifică: „PENÁL, -Ă, penali, -e, adj. Referitor la infracțiuni și la urmărirea și pedepsirea infractorilor. ◊ Drept penal (și substantivat, n.) = ramură a științei dreptului care studiază normele juridice cu caracter represiv. Cod penal = ansamblul principalelor norme juridice care definesc infracțiunile și stabilesc sancțiunile lor. Proces penal sau acțiune penală = acțiune în justiție pornită împotriva unui infractor cu scopul de a obține pedepsirea lui potrivit legilor în vigoare. Fapt penal = infracțiune. Sancțiune penală = pedeapsă prevăzută de Codul penal. Clauză penală = clauză prin care părțile dintr-un contract convin ca, în caz de neexecutare, debitorul să-i dea creditorului un anumit lucru (de obicei o anumită sumă de bani). – Din lat. poenalis, fr. pénal.”
29. Astfel cum rezultă din definiția termenului „penal”, acesta are valoarea morfologică flexibilă a adjectivului variabil, care deține rolul de a determina substantive comune simple, cărora le atribuie însușirea unui domeniu sui-generis (juridic), de natura materiilor juridice (Drept penal; Cod penal); instituțiilor juridice (răspunderea penală – sancțiune penală/pedepsirea infractorilor); acțiunilor/procedurilor juridice (urmărire penală; acțiune penală); faptelor juridice (infracțiuni-fapte penale).
30. Așadar, termenul „penal” nu deține, în morfologia limbii române, valoarea substantivului (cu relevanță în speță) comun simplu: inculpat, respectiv infractor, astfel încât să se poată desprinde de plano înțelesul că sensul termenului în discuție este acela al inculpatului sau, după caz, al infractorului.
31. În urma analizei de tip semnatic a afirmației, circumstanțiat intenției autorului cu privire la utilizarea și adresarea termenului „penal” (adresantul identificat excede substantivelor comune simple pe care le determină stricto sensu adjectivul „penal”: materii, instituții, acțiuni și fapte, laolaltă de natură juridică), se poate concluziona că termenul în discuție este utilizat inadecvat sub rigoare sintactică și morfologică (adresantul termenului ar fi persoana, ca subiect activ al faptei penale – „persoană penală”).
32. Din această perspectivă analitică, s-ar putea ajunge la concluzia că însăși împrejurarea constând în utilizarea inadecvată a termenului „penali” în contextul declarației, sub efectul denaturării semanticii acestuia și persistării echivocului asupra sensului dat de către autor, este de natură a evita plasarea afirmației sub incidența dispozițiilor art. 2, alin. (1) și art. 15. din O.G. 137/2000, republicată.

Obiectivul urmărit de reclamat prin declarațiile în cauză
33. Pe de altă parte, apreciem că analiza exhaustivă a speței impune cautarea sensului termenului „penali” în contextul declarației, corelativ intenției autorului și raportat, in extenso, la frecvența cu care acest termen obișnuiește să fie utilizat în diverse medii sociale (politică, media, publicul larg).
34. Astfel, se observă faptul că, în prezent, termenul „penal” este utilizat în mod frecvent în limbajul convențional, denaturând semantica termenului, sub intenția de a semnala aspectele ilicite legate de însăși persoana adresantului.
35. Din acest punct de vedere, pentru a putea analiza juridic fapta sub potențialitatea plasării acesteia în ipotezele legii antidiscriminare, este necesar a se cauta sensul urmărit de catre președintele României prin utilizarea termenului „penali”, astfel încât să se poată stabili cu exactitate, dincolo de orice dubiu, că acesta a intenționat încălcarea dreptului procesual la prezumția de nevinovăție, respectiv a dreptului la demnitate a persoanelor adresante.
36. Întrucât afirmația reclamată nu este de natură a lămuri per se, în urma unei analize decontextualizate (in genere neindicată în cazul analizelor de specialitate), este necesar a se reveni asupra analizei în context a afirmației împricinate.
37. În acest mod, vom observa faptul că autorul afirmației, continuând sistematic expunerea firului logico-rațional al mesajului pe care intenționa să-l transmită publicului larg cu privire la subiectul tematic vizând nemulțumirea și îngrijorarea relativ la noul scandal public constând în acuzațiile aduse de către anumite persoane la adresa justiției, în speță la adresa DNA, precizează expressis-verbis, ulterior solicitării din partea presei a unor explicații cu privire la sensul termenului utilizat, că „Justitia, dupa cum probabil va amintiti, se infaptuieste in sala de judecata. In aceasta situatie, nu ma vad chemat sa mediez intre DNA si persoane inculpate, nici nu este nevoie. In aceasta speta, judecatorii isi vor spune cuvantul, dupa care vom afla concluziile.”.
38. Din interpretarea literală, logică și sistematică a întregii declarații, se poate extrage înțelesul că, potrivit explicațiilor explicite sau implicite, sensul oferit de către autor termenului „penali” este acela de „persoane inculpate”.
39. Determinând acest aspect, se cere a se stabili dacă prin utilizarea termenului „penali”, în sensul de „persoane inculpate”, autorul intenționează să afecteze prezumția de nevinovăție, respectiv să lezeze demnitatea acestor persoane, pe criteriul apartenenței la această categorie, astfel încât să fie atrasă incidența dispozițiilor legale amintite.
40. Or, dezlegarea acestei chestiuni o oferă chiar hotărârea CNCD în cauză, adoptată cu unanimitate, adecvat căreia utilizarea în context a termenului „inculpați” (și sintagme derivate) de către celălalt acuzat de discriminare, procurorul șef al DNA – Laura Codruța Kovesi, nu reprezintă discriminare, sub aspectul dispozițiilor art. 2, alin. (1) și art. 15. din O.G. 137/2000, republicată.
41. Mai mult decât atât, cu privire la prezumția de nevinovăție, în cadrul declarației extinse președintele României se exprimă aprobativ cu privire la acest drept, atunci când, la precizarea unuia dintre jurnaliștii prezenți la conferința de presă cu privire la beneficierea persoanelor în discuție de prezumția de nevinovăție, președintele confirmă recunoașterea acestui drept procesual prin expresia: „Așa este.”
42. Prin urmare, pentru rațiuni de similaritate factuală și consecvență logico-juridică, apreciem că soluția majorității cu privire la fapta președintelui României constând în utilizarea termenului „penali” în sensul de „persoane inculpate” (și reținându-se că, semantic, termenul „penal” nu definește „persoana infractor”) trebuia să concorde, în lumina acelorași motive de fapt și de drept, cu soluția adoptată de către Colegiul director în cazul faptei procurorului șef al DNA.
43. În fine, lucrurile se simplifică în cazul în care sensul termenului „penali” ar viza doar persoanele condamnate definitiv (,,infractorii”), reținându-se că autorul viza exclusiv aceste persoane, întrucât față de acestea prezumția de nevinovăție nu mai operează ulterior condamnării definitive, iar aspectul lezării demnității acestor persoane va căpăta, pentru aceleași motive și aceeași rațiune logico-juridică, o soluție identică celei oferite în cazul persoanelor inculpate (dacă utilizarea în context a termenului „penali” în sensul de inculpați nu lezează demnitatea acestora, atunci nici sensul de condamnați nu poate afecta acest drept al persoanelor condamnate).
44. În completarea analizei lingvistive anterioare, precum și în completarea argumentelor Colegiului director în sensul neincidenței dispozițiilor legale precizate în cazul utilizării în context a termenului „inculpați” (și sintagme derivate), fie și sub jargonul „penali”, vom aplica speței o analiză tehnico-juridică, după cum urmează.
45. Soluţionarea prezentei pricini presupune dezlegarea divergenței de proporţionalitate iscată între, pe de o parte, dreptul la demnitate personală, corelativ inclusiv criteriului apartenenţei la categoria persoanelor inculpate (sau condamnate), reglementat prin dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, iar pe de altă parte dreptul la libertatea de exprimare în raport cu principiul nediscriminării, statuat prin dispozițiile art. 2, alin. (8) din acelaşi act normativ.
46. Din interpretarea dispoziţiilor celor două articole de lege, rezultă că, prin dispoziţiile art. 15 din ordonanţă, legiuitorul a urmărit ca, sub obiectivului protejării dreptului la demnitate personală, să sancţioneze acel comportament manifestat în public, care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare a unei persoane, grup sau comunităţi, în legătură cu diferite „criterii”.
47. Sintagma „acel comportament” se va interpreta în strânsă coroborare cu norma ordonanţei care are valoarea principiului care stă la baza interpretării și aplicării actului normativ în cauză (art. 2, alin. 8 din O.G. nr. 137/2000), potrivit căruia – dispoziţiile ordonanţei nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.
48. Aşadar, în baza dispozițiilor O.G. nr. 137/2000R, legiuitorul permite sancţionarea doar a acelor comportamente publice care presupun un abuz de liberă exprimare, opinie şi informare.
49. Pentru ca acele comportamente sancţionabile potrivit dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000R să fie scoase de sub protecţia normei imperative a art. 2, alin. (8) din același act normativ, trebuie îndeplinită particularitatea juridică constând în intenţia lezării demnităţii.
50. Din conținutul dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000R rezultă înţelesul că intenţia, exprimată explicit prin sintagma „are ca scop sau vizează”, reprezintă o caracteristică a textului de lege în speţă.
51. Doar sub condiţia acestei particularităţi – intenţia de a leza demnitatea personală, prin opinii, poate fi atrasă incidența dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.
52. Aplicarea principiului neîngrădirii libertăţii de exprimare presupune protejarea doar a acelor opinii prin care nu se intenţionează, direct sau indirect, lezarea demnităţii umane, în legătură cu anumite „criterii”.
53. Per a contrario, în măsura în care, prin intermediul opiniilor exprimate se urmăreşte/intenţionează lezarea demnităţii sau crearea cadrului ostil şi ofensator, acestea rămân fără protecţia principiului în cauză şi intră sub incidenţa normei generatoare de răspundere juridică contravenţională (art. 15 din O.G. nr. 137/2000).
54. Prin urmare, în ideea protejării dreptului la demnitate, dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 permit, adecvat regulii de interpretare şi aplicare a acestei ordonanţe, instituită prin dispozițiile art. 2, alin. (8) din același act normativ, declanşarea angajării răspunderii juridice doar în raport cu acele opinii prin care se intenţionează lezarea dreptului la demnitate sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare, în legătură cu anumite criterii.
55. Cerința intenției pentru încadrarea faptei în aria de aplicare a dispozițiilor art. 15 din O.G. nr.137/2000 rezultă și din jurisprudența națională (ex. Sentinţa Civilă nr. 3977/11.12.2013, pronunţată de Curtea de Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.672/18.02.2015).
56. Din această perspectivă analitică se poate fixa în mod corect raportul de corespondență proporțională dintre, pe de o parte, dreptul la demnitate, concretizat în speţă prin ocrotirea demnităţii persoanelor inculpate (și, in extenso, condamnate), şi, pe de altă parte, dreptul la liberă exprimare, descris prin dreptul autorului declaraţiei reclamate de a-şi exprima opinia în scopul strict de a evidenția latura pozitivă a acitivității DNA în contextul rolului de asigurare a bunei funcționări a acestei instituții.
57. Reiterăm că mesajul exact și corect, extras din analiza de specialitate anterior expusă, nu reflectă atât intenția autorului de a ofensa și a denigra persoanele inculpate, numite convențional „penali”, cât voința acestuia de a sublinia activitatea bună a DNA și de a se poziționa în mod legitim în sprijinul sistemului de justiție, atât sub aspectul monitorizării și ocrotirii bunei funcționări a autorității publice din domeniul justiției, cât și al garantării încrederii societății în sistemul de justiție național și, in genere, în „statul de drept”.
58. Rolul președintelui rezultat din dispozițiile constituționale se poate concretiza chiar prin poziții „de principiu” solidare cu instituțiile per se (exceptând persoane, față de care pot interveni aprecieri subiective), chiar aparent opozante și disonante criticilor, dacă acestea urmăresc nu să încalce drepturi și libertăți fundamentale, ci, precum în speță, să combată afectarea bunei funcționări a instituțiilor sistemului de justiție și a încrederii în statul de drept.
59. Sub acest aspect, precizăm că libertatea de exprimare, aşa cum este consacrată prin dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv prin dispozițiile art. 30 din Consituția României, reprezintă unul dintre drepturile fundamentale esenţiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranţă şi receptivitate.
60. Libertatea de exprimare subsumează inclusiv ideile şi opiniile care indignează, frapează sau tulbură societatea ori o frântură a sa. Această componentă a libertăţii de exprimare are la bază principiile pluralismului, concesivităţii şi spiritului de receptivitate fără de care o societate democratică este văduvită de substanţă.
61. Simplul fapt de a produce o afirmație prin care președintele României urmărește, în esență, să consolideze buna funcționare a unei instituții a sistemului de justiție și să combată compromiterea încrederii în acest sistem, vital pentru o democrație (în consolidare, precum cea a României), fără a intenționa lezarea prezumției de nevinovăție sau a demnității criticilor, cu atât mai puțin a face apel, direct sau indirect, la intoleranţă față de aceștia, nu ar putea trece drept un “discurs de ură”, element esenţial ce trebuie avut în vedere la sancționarea libertăţii de exprimare.
62. Altminteri, s-ar reţine o restrângere nerezonabilă a libertăţii de exprimare, respectiv a dreptului persoanei de a-şi exprima opiniile cu privire la anumite circumstanţe de fapt şi, contextualizat unui demers jurnalistic, o privaţiune a publicului de a fi informat obiectiv şi de a intra în posesia ideilor şi opţiunilor, cu atât mai mult a actorilor politici/factorilor decidenţi.
63. În acest sens, opinăm că dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu permit restrângeri ale libertăţii de exprimare în cazul discursului politic sau al celui care priveşte chestiuni de interes general (precum se prezintă indubitabil în cauză: îngrijorarea specifică rolului constituțional de „gardian” al bunei funcționări a autorităților publice în legătură cu acuzațiile aduse de către anumite persoane, acuzații neconfirmate de către autoritățle competente).
64. Din această perspectivă de analiză juridică, dublată de cea lingvistică, considerăm că, în speţă, se răspunde, grosso modo, regulii de corespondență proporțională impusă raportului dintre libertatea de exprimare şi prezumția de nevinovăție, respectiv demnitatea persoanelor inculpate (in genere), astfel încât să nu fie atrasă incidența dispozițiilor art. 2, alin. (1) și art. 15. din O.G. 137/2000R, sub consecința antrenării răspunderii juridice contravenționale față de autorul afirmațiilor în cauză, președintele României.
65. De altfel, lipsa caracterului discriminatoriu al unor asemenea declaraţii provenite de la oficialii statului (președintele României, prim-ministru etc.), a fost confirmată pe cale judiciară (ex. Decizia Î.C.C.J. nr. 1293/2009; Decizia Î.C.C.J. nr. 735/19.02.2015; Decizia Î.C.C.J. nr. 3086/19.11.2017 etc.).
66. Jurisprudența CEDO invocată în opinia majoritară nu este relevantă în speță. Astfel, în cauza în Cauza Allenet de Ribemont vs Franţei , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că afirmarea fără echivoc şi fără nici o rezervă a faptului că o persoană era vinovată de comiterea unei infracţiuni, de către un reprezentant al statului constituie o atingere gravă a prezumţiei de nevinovăţie. În interpretarea art. 6 § 2 din CEDO, Curtea a considerat că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai de la un judecător, ci şi de la alte autorităţi publice. În speţă, în cursul unei conferinţe de presă, după arestarea reclamantului, înalţi oficiali ai poliţiei au exprimat, fără nici o nuanţă sau rezervă ideea după care reclamantul era complice la un asasinat. Este vorba de o declaraţie de culpabilitate care, pe de o parte, incita publicul să creadă că este reală, şi, pe de altă parte, afecta stabilirea faptelor de către judecătorii competenţi. CEDO reține atingerea prezumției de nevinovăție în speță, invocând încălcarea art. 6 par. 2 din Convenție, nu și art. 14 – Interzicerea discriminării.
67. În Hibbert vs Olandei s-a arătat că o constatare a unei instanţe de judecată care sugerează culpabilitatea unei persoane este în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie, în timp ce o simplă referinţă la o stare de suspiciune a fost considerată ca fiind admisibilă. În speţă, refuzul instanţelor de a acorda vreo despăgubire reclamantului s-a fondat pe faptul că mai mulţi martori au susţinut vinovăţia sa, astfel încât existau motive rezonabile de a crede că acesta săvârşise o infracţiune, ceea ce a justificat, în mod licit, arestarea sa preventivă. În consecinţă, decizia instanţelor de respingere a cererii de desdăunare a reclamantului nu violează prezumţia de nevinovăţie a acestuia. La 24 septembrie 1991, suspectat de furt calificat, reclamantul a fost arestat. În urma rejudecării, reclamantul a fost achitat din cauza lipsei unor probe suficiente ale vinovăţiei. În consecinţă, reclamantul a cerut reparaţii financiare pentru detenţia suferită şi plata cheltuielilor de judecată, însă cererile sale au fost respinse.
68. În cauza Salabiaku vs Franţei[4], Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.
69. După cum putem observa, niciuna dintre spețele CEDO invocate de opinia majoritară nu este comparabilă cu declarațiile din prezenta cauză. De asemenea, CEDO, în niciuna dintre cazuri nu analizează faptele sub aspectul încălcării art. 14 din Convenție, interzicerea discriminării.

Rolul în societate a persoanei, autor al declarației
70. Pe de altă parte, distinct de atragerea incidenței dispozițiilor O.G. 137/2000R, sub consecințele antrenării răspunderii juridice în speță, se impune precizarea că statutul președintelui României, precum și rolul constituțional al acestuia creează obligația unei exigențe și rigori sporite în conduita publică.
71. Prin aceasta ar trebui să se înțeleagă obligația alegerii unor forme adecvate de exprimare și evitarea acelora interpretabile, care pot, fie și indirect și involuntar, crea sentimentul personal al adresanților sau chiar senzația publică de cadru ostil și pot conduce la escaladarea tensiunilor și chiar la intoleranță din partea publicului cu privire la anumite drepturi de care, în definitiv, persoanele inculpate nu sunt deposedate. Aceasta cu atât mai mult având în vedere faptul că un oficial de înalt rang garantează, cu personalitatea, calitatea și reputația sa, percepția mesajului public și, în general, conduita în societate.

Concluzii
72. Partea reclamată a emis declarațiile în cauză în contextul existenței unei dezbateri publice, cu privire la un subiect de interes public: modalitatea de funcționare a Direcției Naționale Anticorupție, în lumina acuzațiilor formulate în spațiul public, de politicieni care au avut calitatea de inculpați în dosare penale administrate de DNA. Președintele statului a formulat o opinie cu privire la acest subiect de interes public, acordând credit Direcției Naționale Anticorupție.
73. Intenția președintelui nu a fost de a disemina în public informații prin care să incite publicul la a crede că persoana care a adus acuzații privind DNA prin înregistrările publice ar fi vinovată, prejudiciind astfel aprecierile care urmau a fi făcute de autoritățile judiciare competente. Partea reclamată a utilizat inadecvat termenul de ”penali”, având intenția de a realiza o simplă referință la o stare de suspiciune rezultată din calitatea de inculpat al persoanei, fost deputat, om politic, într-un dosar penal instrumentat de DNA, aflat în curs de judecată. O simplă referință la o stare de suspiciune, rezultată din calitatea de inculpat a persoanei publice, om politic, este admisibilă într-o declarație politică a președintelui statului.
74. Prin simpla referință la o stare de suspiciune care vizează persoana care aduce acuzații DNA, președintele statului și-a exprimat rezerva privind învinuirile, și a oferit sprijin instituției statului în cauză. Prin declarațiile sale, președintele nu a făcut referire la vinovăția persoanei publice în cauză, ci a arătat posibilul motiv, interesul acestuia în acuzațiile formulate împotriva DNA. Aceste informații erau necesare în contextul dezbaterii publice: o persoană publică, fost deputat, om politic, având calitatea de inculpat într-un proces penal formulează acuzații împotriva procurorilor care au demarat urmărirea penală față de aceasta.
75. De asemenea, relevant este și momentul în care s-a făcut declarația. Simpla referință la o stare de suspiciune a persoanei care a formulat acuzații împotriva DNA, a intervenit în momentul în care dosarul față de acesta era judecat la ICCJ în faza de recurs, și nu într-un stadiu incipient al anchetei.
76. Atitudinea președintelui în gestionarea unei plângeri a unui cetățean (persoană publică, fost deputat, politician) cu privire la funcționarea unei instituții publice poate fi subiect de dezbatere publică, în care se exprimă puncte de vedere contrare. Reacția președintelui statului poate fi calificată ca fiind corectă sau nu, dar ea se încadrează în limitele libertății de exprimare, fiind o declarație politică, care nu a vizat diseminarea în public a vinovăției penale a unei persoane.
77. Având în vedere considerentele mai sus exprimate, apreciem că, faptele sesizate nu constituie discriminare, declarațiile în cauză nu depășesc limitele libertății de exprimare, astfel nu se justifică ingerința statului în dreptul la liberă exprimare a părții reclamate.