OPINIE: Bazele structurilor guvernamentale emergente din Liban și Siria sunt precare și nesustenabile /  Soluția: dezmembrarea Libanului și Siriei în state suverane mai mici

Cotidianul Jerusalem Post publică o analiză semnată de analistul Avi Carmeli

Orientul Apropiat, o regiune veșnic marcată de conflicte și încurcături geopolitice, a atins un crescendo de haos fără precedent după atacurile odioase din 7 octombrie 2023 împotriva Israelului.

Agresiunile orchestrate – provenind din partea Hamas în Gaza și Hezbollah în Liban, completate de o constelație de miliții aliniate Iranului în Yemen, Irak și Siria – au subminat arhitectura fragilă a regiunii. Răspunsul guvernului israelian a provocat schimbări semnificative în structurile guvernamentale din Liban și Siria, cu implicații pentru alte entități. În special, noi guverne au preluat funcțiile în ambele țări în urma declinului accentuat al puterii Hezbollah în Liban și a înlăturării regimului Assad în Siria.

Cu toate acestea, întrebarea cheie – dacă noile guverne din Liban și Siria vor produce transformarea pe care o așteaptă regiunea și lumea – necesită o reflecție considerabilă. Eu susțin că aceste noi structuri guvernamentale nu sunt durabile, deoarece niciuna nu abordează problema fundamentală a blocajelor sectare înrădăcinate în ambele țări.

De ce sunt nesustenabile noile guverne din Liban și Siria?

În timp ce răspunsurile militare imediate și negocierile diplomatice efemere domină adesea titlurile, aceste măsuri abordează rareori fisurile subiacente care perpetuează instabilitatea. Un viitor durabil pentru Orientul Mijlociu necesită o re-imaginare structurală îndrăzneață – o separare a statelor naționale și apariția unor entități suverane mai mici, care să reflecte diversele identități comunitare și sectare ale regiunii. Acest concept, propus pentru Liban, își găsește o relevanță egală, dacă nu chiar mai mare, în cazul Siriei.

Elaborarea unei noi ordini structurale geostrategice în Orientul Apropiat necesită schimbări complexe, pe mai multe niveluri și cu mai multe fațete, dacă se dorește o transformare fundamentală a ordinii geopolitice a regiunii și realizarea unor soluții mai durabile. Aceasta începe cu reformarea modului în care liderii politici și factorii de decizie politică percep, interpretează și acționează cu privire la marile provocări critice. În loc să urmeze frontiere artificiale, acești lideri ar trebui să ia serios în considerare conflictele sectare și identitățile comunitare.

Sistemul statal modern din Orientul Mijlociu este un produs al proceselor istorice, modelat în mod semnificativ de intervențiile și mașinațiunile imperialiste. Acordul Sykes-Picot (Marea Britanie – Franța) din 1916, o emblemă a împărțirii coloniale, a ignorat compoziția etno-sectară a regiunii, forțând grupuri disparate să coexiste în condiții dificile.

Extinderea semnificativă a frontierelor Libanului de către creștinii maroniți la Conferința de Pace de la Paris din octombrie 1919, anunțul că Libanul va deveni independent (dar încă sub influența Franței) în noiembrie 1941, precum și alegerile și acceptarea lor în 1943 nu au făcut decât să perpetueze structura și ordinea geopolitică artificială și problematică a acestei țări. Libanul a fost un amalgam de creștini maroniți, musulmani sunniți și șiiți, druzi și alte comunități, ale căror alianțe fragile s-au dezintegrat în timpul războiului civil de 15 ani (1975 – 1990). Chiar și astăzi, în ciuda trecerii deceniilor, falia sectară rămâne nevindecată.

Siria, la fel ca Libanul, este un mozaic de comunități – arabi sunniți, arabi alawiți (sectă șiită), kurzi, creștini, druzi și alții – a căror coabitare forțată într-un cadru național unic s-a dovedit de nesuportat. Războiul civil sirian a scos în evidență consecințele devastatoare ale acestei unități nenaturale. Apelul liderului de facto al Siriei, Ahmed al-Sharaa, pentru o Sirie unificată se bazează pe piloni nefondate. Mai devreme sau mai târziu, grupurile comunitare, susținute de țările care le sprijină (de exemplu, Iran, Turcia), se vor angaja într-un joc cu sumă nulă, în timp ce se agață să le învingă pe celelalte.

Starea actuală de suveranitate fracturată – o împărțire de facto – oferă o imagine a ceea ce ar putea fi formalizat ca soluție: dezmembrarea Libanului și a Siriei în țări suverane mai mici, bazate pe criterii comunitare și geografice.

Împărțirea Libanului în entități micro-statale și dezmembrarea Siriei într-o federație de orașe-stat, bazate pe realități etnice și sectare, precum și pe identități comunitare, au cel puțin două implicații strategice esențiale pentru o nouă ordine geopolitică durabilă în aceste țări și în întreaga regiune.

În primul rând, acest lucru ar permite crearea de entități mai omogene și mai stabile, reducând potențialul de violență intercomunitară în fiecare țară. În al doilea rând, ar avea implicații pentru conflictul de durată dintre Israel și țările vecine. O federație de zone autonome din Liban, cuplată cu o zonă tampon demilitarizată în sudul său, ar putea neutraliza dominația militară a Hezbollah și ar putea reduce influența iraniană. În mod similar, aplicarea acestui cadru în Siria ar putea dilua puterea unui patron asupra celuilalt (fiecare văzând Siria ca un client) promovând astfel o ordine regională mai echilibrată.

Motivul pentru împărțirea Libanului în entități mai mici – argumentat ca o soluție la blocajul său sectar înrădăcinat – oferă un plan convingător. Istoria unității impuse a Orientului Apropiat a dat naștere unor cicluri necruțătoare de conflicte. Îmbrățișând diversitatea naturală a popoarelor sale și re-imaginând guvernarea prin entități mai mici, suverane, regiunea poate trasa un nou curs. Libanul și Siria, ca microcosmos ale crizei mai ample din Orientul Apropiat, reprezintă o oportunitate de a iniția această schimbare de paradigmă.

Deși dezmembrarea statelor naționale existente poate părea radicală, ea se aliniază cu realitățile de pe teren. Departe de o viziune utopică, acest model reprezintă o abordare pragmatică pentru a pune capăt ciclurilor de violență și instabilitate care au afectat regiunea de peste un secol.

Pentru a parafraza o zicală veche, gardurile bune – sau în acest caz, granițele comune bune – fac vecini buni. Prin remodelarea hărții geopolitice, Orientul Apropiat ar putea găsi încă pacea și prosperitatea care i-au scăpat de mult timp.

Avi Carmeli este profesor de strategie și management la Universitatea din Tel Aviv și este Catedra Lilly și Alejandro Saltiel în leadership corporativ și responsabilitate socială.