OPINIE: Cațavencu, Jupân Dumitrache și Rică Venturiano sunt mai de actualitate ca oricând

Urmărind de departe ce se întâmplă zilnic din România gândul mă duce, ca pe atâția alții de altfel, la dramaturgia lui Ion Luca Caragiale care a surprins în piesele sale moravurile politice ale vremii care s-au dovedit de fapt trăsături perene ale vieții publice românești.

Piesa de referință favorită este fără îndoială O scrisoare pierdută, iar personajul preferat pe care românii adoră să-l urască (știu e un calc de limbă englezesc, dar altă expresie mai potrivită nu am găsit) este Nae Cațavencu, politicianul venal care întruchipează demagogul patriotard, o tipologie destul de comună în România secolului XXI.

Acum câțiva ani cineva spunea: “Românul înainte să se nască poet s-a născut demagog”. Printre politicienii români excepția care confirmă regula a fost regretatul Corneliu Coposu care spunea: “Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.“ Aceasta din partea unui om care a stat 17 ani în temnițele, apoi a petrecut 25 de ani supravegheat de Securitate și încă cinci ani calomniat de urmașii regimului comunist.

O altă figură de politician rămasă faimoasă în dramaturgia lui Caragiale este Coriolan Drăgănescu, iar modelul său se regăsește azi în clasa politică românească în sânul căreia traseismul și oportunismul sunt la loc de frunte. Dispariția totală a diferențelor ideologice care au existat în politica românească a anii ’90 și la începutul anilor 2000 au făcut loc unui mercantilism în care diferența din putere și opoziție a devenit fluidă în care opozantul de ieri ajunge azi potentat.

Dar personaje precum Cațavencu sau Coriolan Drăgănescu sunt, ca să folosesc din nou o expresie în engleză “soft targets”, adică referințe facile, pentru că, n’așa, fac parte dintre “ei”, adică tagma politicienilor corupți și nu sunt ca “noi”, cei curați adică.

Dar și aici Caragiale introduce două personaje memorabile, Jupân Dumitrache Titircă din O Noapte Furtunoasă și Conu Leonida din Conu Leonida Față cu Reacțiunea. Iar întrebarea care se pune este: este Nae Cațavencu diferit de Jupân Dumitrache sau Conu Leonida?

În condițiile de azi Nae Cațavencu este ales prin vot universal de Jupân Dumitrache și Conu Leonida (dar și de Zoe Trahanache, Veta, Zița sau Mița Baston) și de peste 30 de ani numai cațavenci ies din urnă. Să fie numai vina politicienilor că sunt așa cum sunt? La urmă urmei ei nu vin de pe altă planetă ci se trag din același electorat care îi votează cu consecvență de peste trei decenii.

Iar în condițiile răspândirii internetului personajul Jupân Dumitrache a devenit o realitate. Uitați-vă de pildă pe Faceboook sau la comentariile din subsolul multor articole și veți descoperi tipul sfertodoctului habarnist care-și dă cu emfază părerea (adeseori sub protecția anonimatului) despre orice, de la politică la fotbal și de la Covid la corectitudinea politică și pentru care mă duce gândul la unul dintre cele mai actuale proverbe românești: “Prostul dacă nu e și fudul parcă nu e prost destul” sau la memorabilul citat din Umberto Eco care spunea în 2015: “Rețelele sociale dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.

Dar dacă Nae Cațavencu este ales cu votul lui Jupân Dumitrache acest lucru ar fi imposibil fără participarea unui al treilea personaj, Rică Venturiano, “arhivar la o judecătorie de ocol, studinte în drept și publicist” din O Noapte Furtunoasă.

Trebuie să recunosc că R. Venturiano e oarecum diferit de jurnaliștii din ziua de azi în sensul că din motive obiective acesta duce o existență dublă, în care modestul slujbaș la stat se transformă într-un comentator agresiv și demagog, mult admirat de Jupân Dumitrache.

Și unde Jupân Dumitrache este sfertodoct, Rică Venturiano este semidoct, dar amândoi se indignează împotriva clasei politice, clamând virtutea civică, deși ei înșiși dau dovadă de moravuri dubioase.

Rică Venturiano din ziua de azi are adeseori în comun cu Jupân Dumitrache tentația demagogiei și a vorbitului după ureche, agresiv și suficient, dar mai grav, în unele cazuri împărtășește cu Nae Cațavencu duplicitatea și chiar corupția. Sigur, nu este o generalizare, dar dacă clasa politică și electoratul din ziua de azi au o calitate îndoielnică, aceasta ”se datorează” și presei, care până la urmă nu poate fi mai bună decât societatea în ansamblul ei.

Când Caragiale a pictat cu cuvinte tabloul vieții politice din România sfârșitului de secol XIX el făcea referire la un segment minuscul al societății, anume clasa de mijloc urbană, din acest tablou fiind absentă marea majoritate a populației, masa țăranilor în majoritate analfabeți și abrutizați de un sistem de relații cvasi-feudal, cu contribuția unei clase conducătoare corupte și iresponsabile.

Astăzi Caragiale și personajele sale s-au generalizat, după un secol de regim democratic de fațadă, dictaturi fasciste și comuniste și trei decenii de democrație adeseori “originală”, cu reflexe democratice superficial dobândite. A fost oare Caragiale un profet? Nu cred, el a zugrăvit un tablou de epocă în care a surprins niște caracteristici profunde ale societății românești.

Ce trebuie să realizăm este că indiferent de schimbările accelerate la care asistăm, mai ales în ceea ce privește tehnologiile, societatea are un ritm propriu de dezvoltare și de cele mai multe ori mentalitatea colectivă nu poate sări peste etape. De aceea tripleta Cațavencu – Jupân Dumitrache – Rică Venturiano e mai prezentă ca oricând în societatea românească.