OPINIE Dacă gimnastele americance și-au luat câinele la job, la JO de la Paris, tu ce scuză ai să nu o faci?

Zilele astea a devenit virală pe internet o fotografie cu echipa proaspăt medaliată cu aur a gimnastelor americance. În ea, câteva dintre „golden girls”, cum le alintă presa americană, îl mângâiau pe Beacon, un câine de patru ani care e component cheie al lotului.

„Farul” care le ghidează pe cele mai bune din lume

Rolul principal al lui Beacon, băiatul blond care a atins-o pe Simone Biles, vorba unui comentator, este ca, prin simpla lui prezență, să se asigure că nivelul de stres și cel de serotonină al atletelor să fie în parametri normali. Adică să fie relaxate, concentrate și echilibrate. Și toate, domnilor angajatori români, sunt componente cheie pentru productivitate.

Spunem că acesta este „rolul principal” al lui Beacon pentru că simpla prezență a unui câine face mult mai mult decât atât. O demonstrează postarea uneia dintre cele mai medaliate gimnaste din lotul american, Suni Lee, care a postat recent o fotografie cu el de la Paris, însoțită de mesajul: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru Beacon”.

În contextul în care fosta „regină” de la Jocurile Olimpice trecute, cele de la Tokio, nu a avut cele mai fericite prestații la Paris, faptul că mulțumirile ei după ceea ce percepea drept un eșec s-au dus către Beacon ne amintește de alte atuuri ale câinilor. De pildă, că îți oferă ceea ce doar un terapeut bun sau un iluzoriu părinte perfect (pentru că așa ceva nu există, apropo) îți mai poate oferi: un sentiment profund și binefăcător de siguranță, rezultat din faptul că stabilești o conexiune cu cineva care pur și simplu te iubește și îți vrea binele, dar fără să te judece sau să pună presiune pe tine.

Cine nu vrea să fie iubit și iertat fără pic de judecată, atunci când greșește, fie că-i la bârnă sau la bârna vieții în general?

Cel mai bun câine de terapie e câinele tău

E adevărat că Beacon e un golden retriever special pregătit pentru suport emoțional, dar nu lăsați rasismul să vă păcălească nici când vine vorba despre simpli căței. Toți câinii sunt pregătiți din naștere pentru suport emoțional. Ce le aduce în plus pregătirea specială este mai mult echilibru, dar mai ales mai multă disponibilitate pentru „a lucra” în loc de a trăi ei înșiși.

Orice câine normal și netraumatizat va avea și limite, adică nu va sta mereu să-ți fie ție suport emoțional, mai ales că, la fel ca aproape orice alt animal, câinii dorm foarte mult sau sunt foarte curioși să exploreze. Dar, în momentele în care va fi atent la tine, orice câine va fi exact ca Beacon: un „far” care să te ajute să-ți găsești drumul ce te scoate din anxietate, depresie sau împietrire sufletească. Mai ales, se subînțelege, dacă e câinele tău.

Spun asta în contextul în care mi se pare că prea puțini români vin cu animalul lor de companie la birou sau în general, în orice alt loc public, preferând mai degrabă să-l lase în casă, atunci când ies cu alte treburi.

Subliniez însă cât de importantă poate fi prezența lor la birou, deoarece mi se pare că se subestimează că o astfel de prezență ar fi atât în interesul angajaților, cât mai ales în cel al angajatorilor. Un maidanez plouat și luat de pe stradă poate să facă mult mai multe pentru starea propice muncii a angajaților decât pot face trei oameni înțepați de la HR, ei înșiși mai degrabă clienți la terapie decât terapeuți, iertați-mi digresiunea.

Este și motivul pentru care le-am propus colegilor de la Pets&Cats nu doar să trec cu Marta pe la redacție când am drum, ci chiar să încep o mică rubrică de mini-reportaje despre toate momentele în care cățeaua mea mă ajută să fiu un om mai bun și mai fericit, atunci când ies din casă, mai ales în situații care implică interacțiune socială. Coming soon, cum zic americanii.