OPINIE De ce studierea Holocaustului, alături de perioada comunistă, la materia istorie în școală este utilă

Camera Deputaților a adoptat o propunere legislativă care prevede studierea istoriei evreilor și a Holocaustului, prin introducerea unei discipline școlare cu acest obiect în planurile-cadru ale învățământului liceal și profesional.

Propunerea a fost înaintată Senatului care este în cazul de față cameră decizională, iar Guvernul propune și ca “programa școlară, manualele, materialele didactice și metodologiile pentru disciplina școlară ‘Istoria Evreilor. Holocaustul’ să fie elaborate de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel” și experți ai Ministerului Educației, în colaborare cu membrii Consiliului de Onoare. Materialele elaborate vor fi aprobate de Ministerul Educației.”

Nu e surprinzător că aceste măsuri adoptate de parlament și propuse de guvern au fost întâmpinate cu destule comentarii negative. Adeseori aceste comentarii au în subtext antisemitismul. Unele comentarii sugerează că o astfel de măsură este adoptată de politicienii din România la presiuni externe, originea favorită fiind miliardarul american de originea evreiască George Soros și Israelul sau mai pe scurt “evreii” (sau “jidanii” cum îi numesc mulți dintre acești critici).

Este adevărat că adeseori când autoritățile române au adoptat măsuri de combatere a antisemitismului sau a negării Holocaustului ele au venit în urma unor critici externe sau pentru a “peria” imaginea României pe plan internațional.

De pildă Ordonanța de Urgență 31/2002 (modificată ulterior prin legea 217/2015) care incrimina negarea Holocaustului, apologia persoanelor condamnate pentru crime de război (ca Ion Antonescu) și interzicea Mișcarea legionară, a fost adoptată de guvernul Adrian Năstase în perioada în care România era candidată la aderare la Uniunea Europeană și NATO și era o măsură care “dădea bine”. Că OUG 31/2002 a fost aplicată rar de Parchet, iar condamnările de către instanțe au fost și mai rare, e o altă chestiune.

Dar Holocaustul face parte din istoria României, iar statul român a recunoscut responsabilitatea regimului condus de Ion Antonescu între 1940 – 1944 în moartea a între 280.000 și 380.000 de evrei și 11.000 de romi, potrivit Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, publicat în 2004. Această comisie a fost înființată printr-un decret al președintelui României la acea vreme, Ion Iliescu.

Formată din istorici și alte personalități din mai multe țări, între care și România, comisia a avut ca surse mai multe arhive între care și din România. Raportul final are 424 de pagini, iar concluziile sale au un suport extrem de solid în documente istorice.

Cei care contestă acest raport și implicit necesitatea studierii Holocaustului din România în școli tot mai speră într-o minune, că vreun istoric negaționist va face un hocus-pocus și toate aceste date vor fi contrazise. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe acești negaționiști, dar așa ceva n-o să se întâmple. Holocaustul, inclusiv cel din România, este unul dintre evenimentele istorice cel mai bine documentate.

De ce spun că Holocaustul este parte a istoriei României? Pentru că a fost înfăptuit de un regim fascist autohton, în bună măsură asemănător celui din Germania nazistă, care a pus în practică o politică de discriminare împotriva tuturor evreilor din teritoriile pe care le controla și a desfășurat acțiuni de nimicire în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța, Dorohoi și Transnistria. Același regim condus de Ion Antonescu a deportat în Transnistria în 1942 circa 25.000 de romi din care aproape jumătate nu s-au mai întors.

Anul acesta s-au împlinit 80 de ani de cel mai cumplit an, 1941, pentru evreii care au avut nenorocirea să trăiască (și mulți dintre ei să moară) în teritorii controlate de statul român: În ordine cronologică – Pogromul de la București (singura crima în masă împotriva evreilor comisă de Mișcarea legionară, care n-a mai apucat să participe ulterior la Holocaust decât prin membri individuali, pentru că a fost eliminată de la putere de Antonescu), Pogromul de la Iași, “Curățarea terenului”, deportările în Transnistria, masacrul de la Odessa, masacrul de la Bogdanovka (unde a avut loc cea mai mare crimă în masă produsă într-un timp scurt din întreg Holocaustul) sunt doar câteva jaloane ale unei orgii a violenței pe scară tot mai largă comisă de regimul Antonescu în mai puțin de un an.

Se îndoiește cineva că majoritatea acestor oameni (bărbați, femei, copii, vârstnici și tineri) erau “vinovați” doar de faptul că se născuseră evrei? Iar ideea pedepsirii pentru atacurile împotriva armatei române în retragerea din Basarabia și Bucovina, acreditată de justificaționiști, dubioasă în genere, se prăbușește atunci când devine clar că ceea ce a comis regimul Antonescu a fost pur și simplu un genocid, o crimă în masă împotriva omenirii.

Aceste lucruri trebuie cunoscute, pentru că prea mulți încă îl glorifică pe Antonescu și cruciada lui împotriva “iudeo-bolșevismului” și nu au habar, în cel mai bun caz, sau nu le pasă de genocidul comis, în cel mai rău caz.

Și pentru că am ajuns la bolșevism, o să vorbesc și despre importanța studierii, în egală măsură, a perioadei comuniste din România. Și ca să mă refer la un alt clișeu antisemit, nu evreii au adus comunismul în România (așa cum alții sau chiar aceiași îi acuză că au adus capitalismul după 1989), ci Stalin și Armata Roșie și nu doar în România ci în întreaga Europă de est.

Evreii care fost printre conducătorii Partidului Comunist, cum a fost Ana Pauker, au fost acolo nu în calitate de evrei, ci de comuniști fanatici. Și apropo, Ana Pauker a fost eliminată din conducerea partidului în 1952 cu încuviințarea lui Stalin, intrat într-o perioadă antisemită în ultimii ani ai vieții sale. De altfel, numai moartea lui Stalin în martie 1953 a salvat-o pe Ana Pauker (așa cum i-a spus chiar un alt fruntaș comunist, Alexandru Moghioroș) de soarta liderului comunist evreu din Cehoslovacia, Rudolf Slansky, spânzurat cu trei luni înaintea morții “Tătucului Popoarelor”.

Iar singurii doi lideri comuniști la putere, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, erau români neaoși. În sfârșit, dacă evreii au adus comunismul în România în 1945, de ce tocmai de atunci s-au decis să emigreze în masă?

Iată de ce și studiul istoriei perioadei comuniste, curățat de mituri pro și contra, cu crimele sale comparabile cu cele din timpul Holocaustului (deși petrecute pe o perioadă mult mai lungă) este necesar. Și aici există un document oficial, Raportul final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu și publicat în 2006.

Numai că nu sunt prea convins că aici opoziția la studiere ar fi mai redusă. Potrivit istoricului Lucian Boia, mai mulți români ar fi beneficiat de perioada comunistă (tranziția de la opinci la pantofi de oraș, ar fi unul dintre avantajele generice, ca și mutarea de la closetul din fundul curții la apă curentă în cutiile de chibrituri de la oraș și de la sapă la șaibă), decât au fost persecutați de același regim. Și dacă aceste generații au dispărut sau sunt pe cale de dispariție, urmașii lor au preluat de la aceștia miturile binefacerilor comuniste.

Pe câți oameni care se jucau prin țărână în perioada lui Ceaușescu sau nici măcar nu erau născuți îi poți auzi azi vorbind despre ce fabrici a construit Geniul Carpaților, iar ăștia de azi le-au vândut ca fier vechi sau că România nu avea datorii în 1989. Iar dacă le spui că alimentele erau pe cartelă sau că mureai de frig în case îți vor spune că azi ești “otrăvit” cu alimente importate din Occident și că de murit de frig oricum mori și azi pentru că gazul sau termoficarea sunt prea scumpe.

Fascismul și comunismul sunt două ideologii totalitare în numele cărora a fost guvernată România între 1940 (sau chiar 1938) și 1989. Din nefericire, ignoranța și spălarea pe creier a generațiilor succesive care au crescut în această perioadă de 50 de ani și lipsa oricărei coerențe în atitudinea față de istoria recentă în perioada de 30 de ani ce a urmat perpetuează ignoranța care la rândul ei, grefată pe un important procent de analfabetism funcțional, menține un nivel scăzut de alfabetizare politică și o lipsă de reflexe și repere democratice.

Un prieten îmi dădea un exemplu concret: fiica sa, elevă în clasa a X-a într-un liceu de elită din Capitală, i-a povestit că în clasa ei elevii au fost întrebați ce știu despre Holocaust. În afară de ea și de prietena ei, NIMENI ALTCINEVA nu a știut să spună absolut nimic. Este o constatare șocantă și duce la întrebarea: dacă într-o clasă a unui liceu de elită doar doi elevi știau despre Holocaust, care poate fi nivelul de cunoaștere în alte școli din România. Răspuns: ZERO.

Importanța practică? Acești elevi vor deveni peste câțiva ani adulți și, între altele, vor merge la vot. Asistăm deja la manifestări de apologie a Mișcării legionare chiar de la tribuna parlamentului. Aceiași politicieni convoacă mitinguri de protest împotriva vaccinării la care măsurile restrictive sunt comparate cu obligativitatea purtării Stelei galbene de către evrei în timpul Holocaustului, o comparație infamă și jignitoare pentru supraviețuitori și urmașii lor.

Iar dacă un adolescent nu are niciun fel de repere despre perioada fascistă și nici despre cea comunistă, el sau ea vor putea fi o pradă destul de ușoară pentru tot soiul de demagogi patriotarzi care au umplut scena politică din România până la refuz. Și poate este un clișeu supra-utilizat, dar cine nu învață din greșelile trecutului are toate șansele să le repete.

Criza politică din România de azi este contrapusă adeseori perioadelor de aparentă stabilitate și “ordine” din timpul dictatorilor Antonescu, Dej sau Ceaușescu. Cei care fac această comparație ar trebui să realizeze că multe dintre racilele de azi își au originea în acea perioadă, în care România era o mare închisoare și în care contactul redus cu restul lumii a creat mentalitatea național-comunistă care după 1989 a fuzionat cu elemente fasciste preluate de la legionari și Antonescu și reactualizate, generând o îngrijorătoare aversiune față de democrație într-o bună parte a populației, care totuși se bucură de dreptul de a-și exprima liber părerea și de a debita adeseori gogomănii, ceea ce nu i-ar fi fost tolerat nici de fasciști și nici de comuniștii pe care îi invocă (sau chiar îi regretă).

Iată de ce studiul celor două perioade totalitare din istoria României ar fi benefic, pentru că ar putea demonta aceste două surse de otrăvire a minților tinerelor generații.