Opinie Wall Street Journal despre ideologizarea extremă a marilor universități din SUA: Din centre de excelență s-au transformat în instituții care promovează agende politice

Opinie publicată în The Wall Street Journal de Peggy Noonan, câștigătoare a Premiul Pulitzer în 2017 pentru editoriale. Analist politic pentru NBC News, este autoarea a nouă cărți despre politica, istoria și cultura americană. A fost bursieră la Institutul de Politică al Universității Harvard și a predat la departamentul de istorie al Universității Yale. Articolul a apărut ca urmare a prestației președinților marilor universități din SUA, care au refuzat să condamne antisemitismul.

Fareed Zakaria (vedetă CNN, post tv de stânga – n.red.) și-a deschis emisiunea de la CNN de la sfârșitul săptămânii trecute cu un comentariu care mi s-a părut un moment de răscruce în războaiele ideologice. A fost un comentariu serios care poate că a necesitat o oarecare îndrăzneală.

„Când ne gândim la cele mai mari atuuri ale Americii, la genul de atuuri la care lumea se uită cu admirație și invidie, universitățile de elită ale Americii au fost timp în fruntea listei”, a spus el. „Dar publicul american și-a pierdut încrederea în aceste universități din motive întemeiate”.

El i-a amintit pe cei trei președinți de mari universități care au fost criticați în Parlament pentru „răspunsurile lor vagi și indecise atunci când au fost întrebați dacă apelul la genocidul evreilor ar încălca codurile de conduită ale instituțiilor lor”. Prestația lor a fost de înțeles dacă înțelegi că universitățile noastre de elită „au trecut de la a fi centre de excelență la instituții care promovează agende politice„. Aceste agende, „grupate în jurul diversității și incluziunii”, au început cu bună credință, „dar aceste bune intenții s-au transformat într-o ideologie dogmatică și au transformat aceste universități în locuri în care obiectivele omniprezente sunt ingineria politică și socială, nu meritul academic”.

„În domeniul științelor umaniste, angajarea pentru noi posturi academice pare să se axeze acum pe rasa și sexul candidatului, precum și pe tematica abordată, care trebuie să fie despre grupurile marginalizate. Un bărbat alb care studiază președinția americană nu are nicio șansă de a fi titularizat la un important departament de istorie din America de astăzi. Apar noi subiecte care sunt de fapt agende politice, nu domenii academice.”

„Din această cultură a diversității a crescut colecția de idei și practici de care am auzit cu toții acum – spații sigure, avertismente de declanșare și microagresiuni.” Școlile au instituit coduri de exprimare „care transformă în încălcare a regulilor universitare faptul de a spune lucruri pe care unele grupuri le-ar putea considera ofensatoare. Universitățile îi sfătuiesc pe studenți să nu vorbească, să acționeze și chiar să se îmbrace în moduri care ar putea jigni unele grupuri minoritare.”

Când au izbucnit protestele în sprijinul lui George Floyd (un bărbat afro-american ucis de un ofițer de poliție alb în Minneapolis – n.red.), universitățile s-au aliniat public la aceste proteste. „În acest context, este de înțeles că grupurile evreiești se întreabă: De ce spațiile sigure, microagresiunile și discursul de ură nu se aplică și în cazul nostru? Dacă universitățile pot lua poziții împotriva libertății de exprimare pentru ca unele grupuri să se simtă în siguranță, de ce nu și noi? După ce au răsfățat atât de mult timp atâtea grupuri de studenți, administratorii universităților s-au trezit incapabili să explice de ce anumite grupuri (evreii, asiaticii) nu par să conteze în aceste conversații.”

Depozițiile celor trei președinți de mari universități în fața Congresului „au fost rezultatul inevitabil al deceniilor de politizare a universităților. Universitățile de top din America nu mai sunt văzute ca bastioane ale excelenței, ci ca unități partizane.” Acestea ar trebui „să renunțe la această lungă aventură politică și să-și reconstruiască reputația de centre de cercetare și învățare”.

Aceasta a fost o evaluare realistă și directă a situației în care se află universitățile și a ceea ce ar trebui să facă. Ar fi de ajutor dacă toți cei din stânga sănătoasă ar renunța la tăcerea lor relativă, s-ar ridica și ar pune capăt aventurii greșite.

Fac două observații legate de declarația mai amplă a domnului Zakaria. El a subliniat numărul tot mai mic de americani care au încredere în universitățile noastre de elită. Am citit cartea clasică a lui Edmund Wilson din 1940, „To the Finland Station: Un studiu despre scrierea și interpretarea istoriei”. Acesta oferă un portret faimos al istoricului francez revoluționar Jules Michelet (1798-1874), un părinte al istoriografiei moderne.

Întreaga secțiune se citește ca un tribut adus ideii de a învăța, de a înțelege, de a povesti. Nu este prea mult să spunem că este un fel de omagiu adus ideii de universitate.

Ce erudit a fost Michelet, ce căutător al adevărului. Viața sa timpurie, în cuvintele lui Wilson, a fost „tristă, săracă și grea”. Strălucirea naturală l-a împins spre și prin academie. A primit onoruri, a fost tutorele unor prințese, dar el a fost cu adevărat un istoric. A tânjit să cunoască faptele trecutului și să le înțeleagă. Numit în administrația publică, a fost încadrat la Biroul de arhivă. A fost responsabil de arhivele întregii Franțe. Wilson: „Nimeni nu explorase cu adevărat arhivele franceze până atunci; istoriile fuseseră scrise în mare parte după alte istorii” și de către persoane angajate. În deceniile următoare, Michelet va scrie prima istorie serioasă, documentată și cuprinzătoare a Franței de la începuturi până la revoluția din 1789.

Abordarea sa a fost rațională și realistă, nu romantică, deși în opera sa a existat multă culoare și vervă. Povestea Ioanei d’Arc l-a interesat pentru că povestea ei era pe deplin documentată – „incontestabilă” – și pentru că o vedea ca pe primul erou modern de acțiune, „contrar creștinismului pasiv”.

Ideea acestui om – un adevărat erudit care încearcă să găsească adevărul onest – pare inaplicabilă momentului actual. Iar motivul este reprezentat de cele trei cuvinte pe care le folosește – „cu bună credință” – pentru a defini modul în care trebuie să acționeze istoricul. În ideologia woke, buna credință a savantului este sacrificată în fața modei politice. Cei care conduc universitățile își neagă propria valoare. Facultățile și profesorii, administratorii și șefii de departamente își distrug propriul statut. Pentru că acum nu mai sunt văzuți ca oameni ai minții, ai intelectului, ci ca simpli agenți, executanți. Ei renunță astfel la locul lor de respect în imaginația publică.

Oamenii obișnuiau să își imagineze cum arată o universitate – rânduri de cărți strălucitoare, profesori erudiți, un aer de cercetare onestă. Aceasta nu mai este acum o imagine pe care publicul să o poată vedea. Acum este altceva, mai puțin impresionant, mai puțin emoționant. Mai puțin important pentru continuitatea noastră ca popor.

Elitele care conduc colegiile noastre de elită își ucid propriul statut. De asemenea, distrug imaginea despre absolvenții de facultate. Sarcina principală a studentului este de a asimila. Citești, înveți, faci conexiuni între evenimente, îți folosești imaginația, empatizezi, judeci. Este nevoie de timp pentru a absorbi, a reflecta, a simți – motiv pentru care ți se acordă patru ani întregi pentru a face acest lucru. Dar dacă publicul simte că puțini sunt cei care studiază ca niște savanți independenți acolo, că nu sunt suficienți cei care absorb expertiza din domeniul lor, că au fost pur și simplu instruiți să internalizeze o anumită viziune asupra lumii și să o repete ca un papagal… .

Ei bine, dacă acesta este cazul, cine are nevoie de ei? Școlile de elită își diminuează propriul statut mai mult decât își dau seama.