Optzeci de ani de la deportarea romilor în Transnistria la ordinul lui Ion Antonescu / Au fost deportați atunci peste 25 de mii de romi, din care au murit circa 11 mii

Pe 1 iunie se împlinesc 80 de ani de la începutul deportării în masă a romilor din România, la ordinul conudcătorului statului, Ion Antonescu. Au fost deportați atunci în Transnistria peste 25.000 de romi, circa 10 – 12% din întreaga populație de romi a României, scrie jurnalistul Petru Clej pe site-ul RFI.

„Pe 10 septembrie 1942 am fost înconjurați de poliție, de soldați înarmați, cu șeful poliției personal în casa noastră. Ne-a spus:

– Imediat vă faceți gata, fără bagaj, fără nimic, că vă deportăm.

– Unde ne deportați?

– În Transnistria.

N-am putut să ne opunem pentru că a fost armată. În total eram 11 persoane între care părinții mei.” își amintește Brăilă Constantin, care avea 11 ani pe atunci și provenea dintr-o familie de romi alămari din Alexandria, județul Teleorman.

„Au luat-o pe mătușa mea, cu copilul ei minor, și cu doi frați ai ei. Copilul ei a și murit în deportare, a fost de fapt singura victimă din familia mea care a murit acolo, restul toți s-au întors”, spune Gelu Duminică despre rudele sale din Galați, care azi nu mai sunt în viață.

“Din spusele mătușii mele, au fost treziți la 4 – 5 dimineața, mi-a spus că au fost luați în dube, erau și câini care-i lătrau și din aceste dube au fost transferați în trenuri care i-au transportat în Transnistria. I-a dus la Bug, așa spunea mătușa mea.” povestește Giuliano Dumitru, al cărui tată, unchi și mătușă, copiii unor romi seminomazi bijutieri din Alexandria, au fost deportați în Transnistria.

Act arbitrar

Conducătorul de atunci al României, mareșalul Ion Antonescu, a ordonat deportarea unei părți a romilor din România pe data 31 mai 1942, ordin executat începând cu a doua zi, 1 iunie 1942 și care a continuat timp de mai multe luni.

„Este vorba de un act absolut arbitrar la lui Ion Antonescu care în primăvara lui 1942 ordonă deportarea din România a tuturor romilor care aparțineau la două categorii: 1) nomazi, 2) romi cu antecedente penale și familiile lor. Spre deosebire de evrei, romii au fost deportați fără să existe o legislație specială împotriva lor”, explică istoricul Radu Ioanid, fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Dar caracterul abuziv al deportării nu s-a limitat doar la absența oricărei reglementări juridice, ci, așa cum s-a văzut cu familia lui Brăilă Constantin și cu rudele sale, s-a concretizat prin extinderea la alte categorii decât cele prevăzute inițial de Antonescu.

„Este adevărat că în primul rând au fost deportați romii nomazi, în primul val de deportare la 1 iunie 1942, dar apoi ordinele de deportare au continuat, până în septembrie, octombrie, chiar noiembrie 1942 și chiar în 1943 au mai fost deportări ulterioare”, spune Maria Luiza Medeleanu, de la organizație Romane Rodimata, care a făcut zeci de interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului.

„Au fost deportați romi care nu-și puteau justifica existența, care nu aveau un loc de muncă stabil, în primul rând. Aici intră romi ursari, spoitori, argintari, chiar dacă argintarii aveau un loc de muncă stabil și aveau casă cu acte. Au fost deportați inclusiv romi nevorbitori de limba romani, care locuiau în case, în orașe. Ba chiar am văzut un interviu cu o femeie care era menajeră care fusese deportată. Au fost deportați romi lăutari, muzicieni, romii pieptănari care erau semi-nomazi. N-am putea spune că nomazii au fost deportați în mai mare măsură”, conchide Maria Luiza Medeleanu.

„Ca niște vite”

După 10 zile de așteptare, Brăilă Constantin și familia lui au plecat pe lungul drum al deportării.

„Pe 25 septembrie 1942 am fost încărcați în camioane și duși la Turnu Măgurele. Acolo erau trenuri de vite. Am fost încărcați cu toții în vagoane, peste 100 de familii, toți eram numai din branșa asta, a alămarilor. De acolo am făcut șase zile până în Transnistria, unde am ajuns pe 1 octombrie, la Grigorești, dincolo de Tiraspol”, povestește Brăilă Constantin.

„Am avut hrană pe șase zile, apă aveam într-un butoiaș. WC-ul era un hârdău, într-un colț al vagonului am pus o perdea dintr-o pătură și acolo ne făceam nevoile până când ajungeam într-o gară în care staționam mai mult. Acolo se descărca hârdăul, era spălat și pus la loc”, mai spune el.

„După patru – cinci ore după ce am ajuns la Grigorești ne-au luat pe jos sub escortă și ne-au dus la Delenii 2, care era o fermă, unde era nevoie să fie culeși cartofi și porumb. Și am rămas acolo într-un grajd, fără paturi fără nimic, numai cu paie așternute pe jos pe care dormeam, fără ușă la grajd, fără geamuri să le putem închide, eram ca niște vite”, adaugă Brăilă Constantin.

El a ajuns acolo cu familia sa în vagoane de vite și imediat ei au fost puși la munci agricole într-o fermă rechiziționată de stat, la Delenii 2.

„Acolo nu eram păziți, venea un soldat și un brigadier și ne obliga dimineața să mergem la muncă. Cine nu putea să iasă era lăsat o zi, două, trei, patru, cinci, iar după 10 zile veneau nemții și îl executau, îl împușcau. Am fost și eu martor la execuții”, spune Brăilă Constantin.

În decembrie 1942 Brăilă Constantin și lotul de romi din care făcea parte au fost mutați în satul Cazîrca, unde lucrurile au luat o întorsătură tragică.

„Din 400 câți eram când am ajuns în sat, abia dacă am mai rămas 100. Mulți au murit de tifos exantematic, acolo au murit bunicii mei și un unchi de 22 ani”, își amintește Brăilă Constantin.

Acte de canibalism

În Transnistria situația era atât de disperată încât în unele cazuri s-a ajuns la măsuri extreme din cauza foametei. Dar aceste situații au fost multă vreme ținute sub tăcere.

“Îmi aduc aminte că ea încerca să evite să-mi dea toate detaliile despre ce se întâmplase în lagăr, fie de teama de a-și reaminti ce a suferit acolo, însă la un moment dat mi-a spus că au fost cazuri de canibalism acolo”, spune Giuliano Dumitru.

„La romi există o dihotomie între pur și impur. Partea de sus a corpului e pură, în timp e cea de jos e impură. Și dacă un bărbat mânca din pulpele soției sale, cum povesteau supraviețuitorii, el devenea impur. De aceea supraviețuitorii care povestesc despre canibalism întotdeauna spun că acesta se petrecea în altă familie, în alt neam, nu în neamul lor, deoarece cine făcea așa ceva devenea spurcat”, explică Maria Luzia Medeleanu, de la Centrul de Cercetări Sociologice Romane Rodimata.

După înfrângerea trupelor germane și a aliaților lor români la Stalingrad în februarie 1943 mersul războiului s-a schimbat și frontul s-a apropiat din ce în ce mai mult de Transnistria, iar romii au primit ordin să se întoarcă în România.

Patru luni a durat drumul reîntoarcerii lui Brăilă Constantin și al supraviețuitorilor din familia sa și când au sosit la Alexandria și-au găsit casa devastată și goală, dar el spune că vecinii români s-au bucurat de revenirea romilor din deportare.

După război, subiectul Holocaustului romilor a fost total trecut sub tăcere. Abia în după căderea comunismului și deschiderea arhivelor subiectul a început să iasă la suprafață.

În Raportul Comisiei Wiesel despre Holocaustul din România, recunoscut oficial de statul român, numărul romilor deportați este estimat la 25500 iar al celor morți în urma deportării la circa 11000.

Germania a plătit despăgubiri unei părți a supraviețuitorilor, de ordinul sutelor, deși cererile au depășit 1000, în sumă de circa 9000 de euro pe persoană, după ce refuzase în vremea regimului comunist să plătească despăgubiri evreilor și romilor știind că Nicolae Ceaușescu voia să oprească valuta forte și să le dea lei în schimb.

Citește integral pe site-ul RFI