Ordonanța de urgență care îi permite președintelui României să instituie starea de urgență este constituțională, a decis CCR

Curtea Constituțională a respins miercuri sesizarea Avocatului Poporului, Renate Weber, împotriva OUG 1/1999 care îi permite președintelui României să instituție starea de urgență, au declarat surse din cadrul CCR pentru G4Media.ro.

UPDATE: Curtea Constituțională precizează, într-un comunicat, că, în urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.14 lit.c1 ) – f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și ordonanța de urgență, în
ansamblul său, sunt constituționale în raport de criticile formulate.

„Din analiza cadrului normativ constituțional și legal, Curtea a constatat că, în domeniul instituirii stării de urgență, autoritățile statului exercită competențe partajate: Parlamentul are competența de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, în vreme ce Președintele are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor. Legea organică, transpunând art.93 din Constituție, dă în competența Președintelui instituirea, prin decret prezidențial, a stării de urgență, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate și identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns. Decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară, care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.14 lit.d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art.4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale. În speță,
Președintele, acționând în limitele competențelor sale legale, a identificat drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns.

În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept ”de primă urgenţă cu aplicabilitate directă” achiziționarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcționari publici,
neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență. Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.). Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Așa fiind, întrucât nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției. Având în
vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza art.146 lit.l) din Constituție.”

Weber a sesizat luna trecută Curtea Constituţională în legătură cu mai multe articole din OUG privind instituirea stării de urgenţă, argumentând că unele dintre acestea ”permit preşedintelui României să legifereze în domenii pentru care Legea fundamentală cere intervenţia legiuitorului primar sau a celui delegat”. ”Dacă legiuitorul constituant ar fi considerat că prin decret, ca act administrativ normativ, Preşedintele poate legifera în perioada stării de urgenţă sau de asediu, ar fi prevăzut în mod expres un tip de delegare legislativă, aşa cum a reglementat-o în cazul celeilalte autorităţi executive”, argumenta Avocatul Poporului.

”Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 9, art. 14 lit. c1 ) – f) şi art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, în ansamblul său”, anunţa, în 16 aprilie, instituţia.

Conform articolului 9, conducătorii autorităţilor publice, ai celorlalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice au obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în OUG privind starea de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite. De asemenea, conducătorii autorităţilor publice şi administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate publică în domeniile energetic, sănătate, agricultură şi alimentaţie, alimentare cu apă, comunicaţii şi transporturi au obligaţia de a asigura continuitatea furnizării serviciilor esenţiale pentru populaţie şi pentru forţele destinate apărării.

Alineatele din articolul 14 contestate menţionează că decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă trebuie să prevadă măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate, drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu se restrânge, în limitele prevederilor constituţionale şi ale art. 4 din prezenta ordonanţă de urgenţă; autorităţile militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului şi competenţele acestora; alte prevederi, dacă se consideră necesare.

”Prevederile art. 14 lit. c1 ) – f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 sunt neconstituţionale, întrucât permit Preşedintelui României să legifereze în domenii pentru care Legea fundamentală cere intervenţia legiuitorului primar sau a celui delegat prin modificarea unor legi organice şi prin restrângerea efectivă a exerciţiului drepturilor omului. În esenţă, Avocatul Poporului consideră că dacă legiuitorul constituant ar fi considerat că prin decret, ca act administrativ normativ, Preşedintele poate legifera în perioada stării de urgenţă sau de asediu, ar fi prevăzut în mod expres un tip de delegare legislativă, aşa cum a reglementat-o în cazul celeilalte autorităţi executive, Guvernul”, preciza Avocatul Poporului.

Articolul 28 invocat de Avocatul Poporului se referă la sancţiunile pentru nerespectarea măsurllor impuse prin instituirea stării de urgenţă, măsuri care pornesc d ela amendă la confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie, interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate, suspendarea temporară a activităţii, desfiinţarea unor lucrări, refacerea unor amenajări.

”În cadrul analizei textelor legale Avocatul Poporului apreciază că art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este formulat într-un mod atât de general, încât normele legale sunt lipsite total de previzibilitate şi claritate, ceea ce determină imposibilitatea destinatarului legii, şi anume, persoana care ar încălca prevederile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, de a-şi stabili conduita de urmat, în lipsa unei descrieri riguroase a unei fapte contravenţionale”, se arăta în comunicatul Avocatului Poporului.