Pactul dintre Trump și Netanyahu: Sub acoperirea “planului de pace”, președintele american și premierul israelian s-au angajat de fapt să facă totul pentru ca și unul și celălalt să fie realeși

Intervenția președintelui Trump și a premierului Netanyahu de pe 28 ianuarie de la Casa Albă va intra, fără îndoială, în istorie. Nu pentru “planul de pace” cu aspect de declarație de război contra poporului palestinian din partea unei alianțe americano-israeliene de o agresivitate inedită. Ci pentru că rareori doi lideri au arătat lumii un asemenea pact personal de o solidaritate de nezdruncinat și asta în detrimentul unei a treia părți, somată să capituleze în fața diktatelor lor. În acea zi nu mai era vorba, desigur, de diplomație, de drept internațional, ci de un angajament reciproc de a face totul pentru ca unul să contribuie la alegerea celuilalt. Sheldon Adelson, mare sponsor al celor doi politicieni, avea privilegiul să stea jos în primul rând atunci când această adunare de masculi alfa se scula în picioare la intervale regulate pentru a se aplauda cu căldură și a se autocongratula pentru reușită.

Un plan înainte de orice electorialist

Acest “plan de pace” a fost prezentat în plin proces de destituire a lui Trump (în care a fost de atunci achitat) și în aceeași zi în care inculparea lui Netanyahu pentru corupție, fraudă și abuz de încredere a devenit oficială. Dar manevra merge dincolo de aceste coincidențe tulburătoare în sine, ea urmărește să consolideze baza electorală de 20 – 30% de susținători care ar trebui să permită menținerea la putere a lui Netanyahu, după alegerile din 2 martie, și a lui Trump, după prezidențialele din noiembrie. Baza unui asemenea pact este reprezentată în Statele Unite de”sioniștii creștini”, adică dreapta evanghelică deschis reacționară, al cărei antisemitism latent îl deranjează cu atât mai puțin pe Netanyahu cu cât este însoțit de un sprijin constant pentru colonizarea Cisiordaniei, calificată drept “adevăratul Pământ Sfânt” (real Holy land).

Evreii americani sunt dimpotrivă foarte divizați în privința acestei înșelătorii, cu excepția unei mâini de miliardari ale căror favoruri, ca al lui Adelson, și le-au asigurat Trump și Netanyahu.

Paradoxul este că anexionismul trecut în “planul de pace” al lui Trump, chiar când îi unește pe susținătorii cei mai revanșarzi ai președintelui american, pare să divizeze blocul lui Netayahu: susținătorii faptelor împlinite, satisfăcuți să continue  să ronțăie din teritoriile palestiniene se îngrijorează de excesele extremei drepte mesianice, care îi vor constrânge să oficializeze discriminările impuse de facto populației arabe. Prim-ministrul, care a privilegiat tot timpul, în timpul celor zece ani de la putere, faptul împlinit pe seama anexării deschise, a înclinat în favoarea acesteia pentru a scăpa de capcana judiciară. O asemenea alunecare, direct răspunzătoare de anunțul “planului de pace” amânat de doi ani deja, nu pare, în acest stadiu, să-i fi convins pe alegătorii israelieni.  Vom ști, pe 2 martie, dacă al treilea scrutin general într-un an îi va da în sfârșit o majoritate clară lui Netanyahu, întărind partidul său în legătură cu “planul” lui Trump.

Provocarea din ziua de după

Dincolo de aceste considerații de politică ieftină, ar fi motiv de meditație incapacitatea lui Trump de a asigura susținere pentru declarațiile sale răsunătoare.

Recunoașterea de către el, în 2017, a Ierusalimului drept capitală a Israelului a dus la mutarea ambasadei americane în Orașul sfânt, un precedent urmat până astăzi… doar de Guatemala. Acest efect de atragere cel puțin limitat se regăsește în “planul de pace” care rămâne virtual, chiar și pentru că niciodată, niciun palestinian nu va putea să-și asume clauzele sale. Ușurința cu care Trump și-a abandonat recent partenerii kurzi din lupta împotriva Daesh se agravează cu acceptarea de facto de către el a protectoratului Iranului asupra Irakului, semănând tulburare până și în regimurile arabe cele mai fidele Statelor Unite. Refuzarea “planului de pace” de către Liga arabă a surprins vizibil la Washington, care subestimase opoziția Iordaniei, amenințată de toată revizuirea statu quo-ului privind locurile sfinte de la Ierusalim.

Dacă există un termen pe care Trump l-a repetat pe 28 ianuarie alături de Netanyahu, e cel al “alianței” pentru apărarea “securității” Israelului, un angajament care contrastează cu brutalitatea președintelui american față de aliații istorici ai Statelor Unite în Europa și în cadrul NATO. Reacția călduță a unor asemenea alianțe față de un plan care amenință chiar bazele dreptului internațional nu e decât cu atât mai de neînțeles. Franța și Uniunea Europeană ar crește preluând inițiativa sau cel puțin amintind valorile și principiile care le sunt proprii, față de un “plan” al cărui eșec se profilează deja, la 20 de zile după proclamare. E vorba de viitorul Orientului Mijlociu și deci de securitatea lumii, mai curând decât să fie lăsaţi doi iresponsabili legați printr-un pact de supraviețuire politică de foarte mică durata să atragă toată regiunea spre prăpastie.

Articol preluat din Le Monde, via Rador / Autor: Jean-Piere Filiu / Traducere: Gabriela Sîrbu/gsarbu/cciulu