Cum a devenit edificiul faraonic Palatul Parlamentului obiect de admirație pentru nostalgici și tineri neinformați

În ultima vreme am văzut postări pe Facebook ale Palatului Parlamentului care aveau mii de Like și sute de comentarii în mare majoritate apreciative la adresa acestei clădiri pe care personal o consider monstruoasă.

Dacă citești comentariile, constați că multe dintre ele el sunt postate de persoane care nu erau adulte sau nici măcar nu erau născute în perioada construirii a ceea ce oficial se numea în anii târzii ai comunismului Casa Republicii, mai cunoscută sub termenul de Casa Poporului.

Am avut ocazia să vizitez Casa Poporului curând după căderea regimului comunist, cred că era luna martie 1990, când eram jurnalist la România liberă și am fost desemnat de redacția cotidianului să-l ghidez pe tânărul pe atunci (19 ani) Jonathan Soros, al treilea copil al magnatului american George Soros într-un tur al Bucureștiului.

Dimensiunile edificiului m-au frapat și am reținut un amănunt care este de-a dreptul șocant: în ceea ce era proiectat a fi biroul lui Nicolae Ceaușescu covorul din încăpere cântărea două tone!!!

Pentru cei care nu cunosc istoria ultimului deceniu al regimului național-comunist condus de megalomanul Ceaușescu, ideea construirii acestui mastodont i-a venit “Geniului Carpaților” după vizita sa în Coreea de Nord în 1970, care a avut efecte devastatoare pentru România.

Cutremurul din 4 martie 1977 i-a oferit lui Ceaușescu pretextul să inițieze un proiect de-a dreptul faraonic în ceea avea în proiect să fie Centrul Civic. N-am să mă refer la dimensiunile clădirii, cine vrea poate să le găsească pe site-ul Centrului Internațional de Conferințe Palatul Parlamentului. Ce voi cita în schimb de pe această pagină sunt efectele distrugerii lăsate în urmă de ambiția dictatorului semi-analfabet și a sinistrei sale soții.

“Începând cu 1980 s-a demolat o suprafață reprezentând a cincea parte din București (4,5 km lungime și 2 km lățime), suprafață echivalentă cu câteva arondismente ale Parisului sau cu suprafața Veneției. Deși proiectul inițial avea 80.000 mp, Casa Poporului a avut o arie desfășurată de 5 ori mai mare. 

Au fost distruse 20 de biserici, 8 au fost translatate, 10.000 de locuințe au fost demolate, iar peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au fost demolate: Mănăstirea Văcărești, Dealul sacru pentru istoria Bucureștiului de la Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Opereta din Piața Senatului, Arsenalul Armatei și Muzeul Militar Central.” este explicația pe pagina Centrului Internațional de Conferințe Palatul Parlamentului.

Am să mă refer doar la Spitalul Brâncovenesc situat la capătul dinspre Piața Unirii al Bulevardului Victoria Socialismului (asupra întregului popor, cum completau mucaliții vremii). Nu era numai un spital prestigios, ci și un monument arhitectonic construit între 1835 și 1838 și demolat în 1984 la ordinul cuplului de țărani încălțați la prima generație, deveniți stăpânii absoluți ai României.

Coana Leana – “Savanta de Renume Mondial” cu patru clase primare – este citată a fi întrebat: “Cât de larg e Jambelize?” referindu-se la bulevardul parizian Champs Elysees („la plus belle avenue du monde – cel mai frumos bulevard din lume”) pentru a-l compara cu Victoria Socialismului, într-una din numeroasele vizite cu Nea Nicu pe șantierul de construcții unde dădeau indicații “prețioase” specialiștilor. De unde a rămas numele locului pentru rendez-vous: “La Jambelize”.

“Deoarece soții Ceaușescu nu pricepeau planurile de arhitectură, erau construite din polistiren machete la scara de 1/1000 a întregului București, cu străzi, piețe, blocuri, case și monumente, redate în relief şi cu anumite detalii. Peste această machetă, era un pod rulant, pe care soții Ceaușescu se plimbau și dădeau indicații. Macheta era modificată după fiecare vizită a celor doi (aproape săptămânal)”, se mai scrie pe pagina Centrului Internațional de Conferințe Palatul Parlamentului.

Aș vrea să menționez și dispariția Stadionului Republicii (fost ANEF) acoperit cu pământ în cursul acțiunii de vandalism ceaușist, pentru a face loc unui helicodrom la dispoziția dictatorului megaloman. Pe locul celui mai cochet stadion din România, inaugurat în 1926, este acum garajul Camerei Deputaților. Îmi aduc aminte de competițiile de atletism, între care prestigioasele, la acea vreme, Campionate Internaționale de atletism ale României la care participau adeseori vedete mondiale.

Și o altă anecdotă personală (dacă poate fi numită așa) datează din toamna lui 1983: într-o luni seara m-am dus la clubul de bridge ACR, aflat în apropirerea Dealului Spirii, unde se construia Casa Poporului. Era obișnuitul concurs săptămânal „de casă” și când am ajuns acolo, am găsit pe ușă un bilet scris de mână: „Clubul ACR s-a ]nchis, imobilul se demolează”. Era o urmare directă a difuzării de Radio Europa Liberă cu câteva zile înainte a unui material despre semicentenarul Federației Franceze de Bridge, în care se amintea și de faptul că și în România există cluburi de bridge care reprezintă un fel de refugiu de propaganda comunistă. În vindictivitatea lui de țăran complexat și resentimentar Ceaușescu a interzis bridge-ul ca activitate publică în România, în pofida faptului că fiul său cel mai mare, Valentin, era un pasibnat al jocului și avea un nivel destul de bun. Gurile rele spun că un rol decizia de interzicere a bridge-ului l-a avut și fiul mai mic, Nicu, care ar fi folosit prilejul să se răzbune pe fratele său mai „intelectual”, jucător de bridge. En passant, a căzut victimă și un alt imobil din cartier.

Dar efectul cel mai devastator a fost tragedia umană a zecilor de mii de oameni dislocați din casele lor de furia demolatoare a țăranului semianalfabet din Scornicești și mutați în cutiile de chibrituri ale blocurilor comuniste. Mulți dintre aceștia au fost distruși moral, iar unii dintre ei au murit “de inimă rea”. În plus, nu se știe câți oameni au murit construind acest edificiu faraonic. Eu am avut un prieten din copilărie care a lucrat acolo și a murit la vârsta de nici 50 de ani de maladia Hodgkin, un cancer limfatic, în condițiile în care o legendă urbană vorbește despre “iradierile” care au provocat moartea mai multor foști lucrători la Casa Poporului.

Interesant este că șefa proiectului Casa Poporului a fost tânăra arhitectă, la acea vreme, Anca Petrescu (1949 – 2013, nicio legătură de rudenie cu Elena Ceaușescu, născută Petrescu), care avea să fi aleasă deputată pe listele Partidului România Mare, condus de defunctul Corneliu Vadim Tudor (1949 – 2015) în legislatura 2004 – 2008.

Și revin la ziua de azi: Casa Poporului are un uz multiplu, dar supradimensionarea sa atârnă ca o piatră de moară de gâtul României. Chiar era nevoie de acest elefant alb, cum îl numesc englezii? Câți kilometri de autostrăzi ar fi putut fi construiți cu resursele înghițite de Casa Poporului? Resurse înghițite și azi după cum o spunea în 2013 însuși președintele Camerei Deputaților la acea dată, Valeriu Zgonea: „Pentru încălzirea acestei clădiri, costurile sunt ca ale unui oraș de 8.000-10.000 de locuitori”. De atunci costurile s-au majorat semnificativ în contextul crizei internaționale a energiei, costuri suportate, evident, de contribuabili.

Mulți dintre admiratorii de azi ai Palatului Parlamentului se declară credincioși. Ce au ei de zis de demolarea celor 20 de biserici (și vreo două sinagogi) pentru a face loc acestui templu al regelui comunist al României? Le pasă de tragedia zecilor de mii de oameni cărora sfertodoctul megaloman le-a distrus viețile și a demolat o cincime din București?

În încheiere aș dori să recomand o carte extrem de informativă The Razing of Romania’s Past – Demolarea Trecutului României (1990) a istoricului Dinu C Giurescu (1927 – 2018) care documentează, cu imagini, procesul criminal de distrugere sistematică a patrimoniului României de către regimul național-comunist condus de Nicolae Ceaușescu.

Acest proces a contribuit pe deplin la spălarea pe creier a unei părți importante a populației României, cu efecte care se văd și azi la nivelul mentalității colective. Așa că atunci când vă entuziasmați de “frumusețea” ansamblului Casa Poporului faceți o pauză și imaginați-vă ce a înlocuit acest edificiu oribil și ce bilanț uman funest a avut. Și în final poate vă puneți întrebarea: cum ar fi arătat România dacă nu i s-ar fi impus din afară cu forța regimul comunist, prin slugi autohtone printre care și Nicolae Ceaușescu.