Paradoxul puterii lui Putin (Analiză The Hill)

• Articol publicat în The Hill de Harlan Ullman (consilier la Atlantic Council)

Acest articol este al doilea dintr-o serie de trei cu privire la cele mai mari pericole cu care se confruntă președinții Joe Biden, Vladimir Putin și Xi Jinping. Poate spre surprinderea cititorului, fiecare dintre aceste pericole este de natură internă.

În primul articol am argumentat că Xi a făcut un „Gorbaciov pe dos” care i-ar putea fi fatal. Mihail Gorbaciov i-a pus capăt involuntar Uniunii Sovietice deschizând-o prin politicile de perestroika și glasnost. Xi este acum în curs de a închide China și a lichida spiritul antreprenorial și inovator dezlănțuit de Deng Xiaoping.

Ultimul articol va argumenta că pericolul cel mai mare cu care se confruntă președintele Biden este o societate americană disfuncțională. Dar astăzi ne ocupăm de Vladimir Putin. Putin a luat-o fără să vrea pe urmele lui Xi. Dar în loc să impună un „Gorbaciov pe dos”, Putin a restaurat stilul de guvernare și controlul asupra societății din perioada sovietică, dar fără – și aici rezidă eroarea fatală care i-ar putea veni de hac – aparatul de rigoare, infrastructura de partid și ideologia menite a-i legitima, impune și perpetua conducerea.

Conducătorii sovietici, de la Lenin la Gorbaciov, s-au bazat pe structura de partid, ideologie și pe temuta poliție politică pentru a-și menține puterea asupra poporului rus și Uniunii Sovietice. Partidul comunist controla cadrele, care la rândul lor controlau masele. Ideologia legitima puterea și virtutea sacrificiului menit a obține o societate lipsită de clase în care toți cetățenii ar fi fost egali. Iar acolo unde partidul dădea greș, interveneau NKVD, KGB sau SVR.

Spionarea populației era crucială. Cetățenii erau obligați să se asigure de loialitatea tovarășilor lor față de stat și partid. Dar, așa cum avea să constate și Gorbaciov, controlul centralizat generează fragilitate, inflexibilitate și evitarea adevărului pentru a nu se scoate la lumină slăbiciunile reale ale statului.

Când URSS a făcut în sfârșit implozie, în 1991, la fel s-a întâmplat și cu Partidul Comunist și cu marxism-leninismul. Nou constituita și mult mai mica Federație Rusă a avut de furcă cu impunerea unui sistem politic nou și străin, care presupunea și o oarecare formă de democrație, ceva nemaivăzut în Rusia de la căderea guvernului Kerenski în 1917.

În 2000, când Putin a devenit președinte interimar de Anul Nou, el nu avea nicio experiență legată de democrație, cum nu avea niciun alt rus. Chiar dacă s-a născut la șapte ani după al doilea război mondial, acea conflagrație l-a afectat enorm. Iar formarea lui Putin în cadrul KGB nu e tocmai o educație de dorit pentru un viitor democrat.

În cartea mea, „Al cincilea călăreț și noua MAD”, urmăresc cu atenție evoluția lui Putin în ultimele două decenii, de la discursul lui de la cumpăna mileniilor până la tirada sa referitoare la Ucraina. Este evident că Putin intenționa inițial să colaboreze cu Vestul și să edifice o nouă Rusie eliberată de ideologie, conștientizând tarele vechii structuri sovietice și cel mai grav dezastru geopolitic al acelui secol, în care popoarele Rusiei au fost separate. Însă acele obiective au devenit iluzorii și imposibil de atins în lipsa unei schimbări radicale la nivelul guvernării.

Pe bună dreptate sau nu, Putin și-a expus nemulțumirile față de Occident începând din 2001, cu abrogarea Tratatului Anti-Rachete Balistice, care constituise fundația strategică a stabilității superputerilor, și terminând cu anularea tratatului INF și a Acordului Ceruri Deschise în vremea administrației Trump. Războiul din Afganistan și ulterior al doilea război din Irak l-au convins pe Putin că nu mai poate avea încredere în judecata președinților americani. Iar expansiunea NATO a fost probabil punctul de ruptură.

La reuniunea NATO de la București din 2008 George W. Bush le-a promis nu tocmai serios Ucrainei și Georgiei primirea în alianță. Acela a fost pentru Putin punctul de la care nu mai poate exista cale de întoarcere.

În același an el a provocat Georgia să reacționeze la un atac și s-a folosit de acel pretext pentru a ocupa Osetia de Sud. În 2014, când părea că Ucraina se îndreaptă spre aderarea la UE ori NATO, Putin a trimis „omuleți verzi” pentru a captura Crimeea.

Putin a devenit convins că pe plan intern mai mult autoritarism, iar nu mai puțin, e esențial pentru ca Rusia să fie considerată o mare putere cu prestanță globală, dincolo de arma nucleară și vastele resurse energetice. Acest lucru presupunea eliminarea rivalilor la toate nivelurile și prin orice mijloace. Acesta este motivul pentru care astăzi Putin, deși formal e președinte, îndeplinește rolul unui comisar sau al unui țar, dar fără un partid sau altă structură ori o ideologie care să-i garanteze regimul.

La 70 de ani acum, Putin ar mai putea petrece mulți ani la cârmă. Dar nu există vreun succesor vizibil. Conform majorității sondajelor se bucură încă de popularitate, cel puțin după standardele americane. Dar, cum războiul din Ucraina continuă să secătuiască Rusia de oameni și bani, acea popularitate nu poate fi durabilă.

Tot așa cum și URSS a făcut implozie, la un moment dat regimul lui Putin va deveni instabil. Dintre numeroasele variante posibile, aceasta e cea pentru care Occidentul e cel mai puțin pregătit, dar nu numai el, ci și Rusia. Și aici rezidă primejdia.