Patru curiozități medicale: Ce este sindromul accentului străin și cum putem deveni alergici peste noapte la animalele de companie/ Procedura stranie care l-a ucis pe George Washington

La fel ca orice altă ramură a științei, medicina a avut parte de-a lungul istoriei de propriile ei mistere și concepții greșite, dintre care unele rămân nerezolvate până în prezent. De la excepții surprinzătoare la proceduri medicale stranii, G4Media vă prezintă patru curiozități din domeniul medicinei. 

Alergiile spontane – cum poți deveni alergic la propriul animal de companie

După cum majoritatea oamenilor știu deja, alergiile sunt, în general, probleme care apar din copilărie și care tind să te urmărească toată viața, însă există și excepții de la această regulă, explică Centrul Medical al Universității Pittsburgh.

Alergiile sunt, în esență, reacția sistemului imunitar la o substanță pe care o consideră periculoasă – de la polen la mucegai și chiar la blana unui animal de companie. 

Pentru adulți, alergiile aparent spontane tind să fie rezultatul unei predispoziții genetice și a expunerii repetate la anumite materiale și substanțe. În alte cazuri, în schimb, este posibil ca o persoană să “dezvolte” o alergie pe care a avut-o de fapt toată viața, dar ale cărei simptome au rămas slabe și greu de observat până la o schimbare drastică în stilul de viață, cum ar fi mutarea într-o casă nouă sau adoptarea unui animăluț. 

Așadar, există posibilitatea să devii alergic la propriul animal de companie, chiar și fără să fi avut astfel de probleme în trecut.

Vestea bună, explică Asociația Americană pentru Prevenirea Cruzimii împotriva Animalelor, este că o asemenea situație nu trebuie să însemne neapărat despărțirea de un patruped drag. Pentru multe persoane cu alergii la animale, simptomele pot fi combătute prin metode simple, cum ar fi spălarea săptămânală a animalului, păstrarea curățeniei în casă și desemnarea de camere “sigure” în care animalele să aibă accesul interzis. 

Există chiar și soluții precum folosirea de spray-uri de cameră care neutralizează alergenii sau instalarea unui purificator de aer. Una peste alta, deși între 10% și 20% din populația planetei este alergică la câini sau pisici, vestea nu este la fel de tragică precum pare la prima vedere.

Operația de cataractă – o istorie complicată 

Este deja un fapt bine cunoscut că, pentru cea mai mare parte a istoriei umane, probleme de sănătate comune și relativ ușor de tratat în prezent puteau fi adevărate sentințe la moarte. La urma urmei, până și o zgârietură banală era un mare motiv de îngrijorare înaintea inventării vaccinului antitetanos.

Cu toate acestea, strămoșii noștri nu duceau în totalitate lipsă de cunoștințe medicale, cu toate că metodele pe care le foloseau nu erau la fel de avansate. De exemplu, operația de cataractă, una dintre cele mai comune proceduri chirurgicale din Europa și din lume, este și una dintre cele mai vechi. 

La drept vorbind, procedura este atât de veche încât originea sa exactă rămâne un subiect de dezbatere. Potrivit Anuarului de Medicină Transnațională, o operație care ar fi putut fi folosită pentru tratarea cataractei a fost descrisă chiar în Codul lui Hammurabi, un set de legi atribuit regelui babilonian Hammurabi, care a domnit în secolul al XVIII-lea î.Hr., cu aproximativ 3.800 de ani în urmă. 

Pe de altă parte, conform Bibliotecii Naționale de Medicină a SUA, cea mai veche metodă confirmată pentru tratarea cataractei datează din perioada secolului al V-lea î.Hr. și, spre deosebire de operațiile moderne, nu presupunea extragerea cristalinului care și-a pierdut transparența din ochi, ci mutarea lui cu un ac, pentru a nu mai bloca lumina. Rezultatele imediate ale procedurii erau pozitive, dar păstrarea cristalinului în ochi și riscul de infecție duceau deseori la complicații serioase – de multe ori, pacienții își pierdeau complet vederea la scurt timp după operație.

Din acest punct, a fost nevoie de aproape 2.500 de ani de eforturi și progres pentru ca operația de cataractă să devină procedura simplă și puțin riscantă de care beneficiază în jur de 20 de milioane de oameni în fiecare an, la nivel mondial.

Sindromul accentului străin

Cu toții avem un accent, fie că realizăm asta sau nu, iar în majoritatea cazurilor, acesta nu se schimbă pe parcursul întregii vieți. Totuși, au existat în istorie câteva cazuri de oameni care și-au schimbat accentul în mod involuntar, practic peste noapte.

“Sindromul accentului străin” este o condiție medicală rară și misterioasă care le dă de furcă medicilor de peste un secol de când a fost descoperită.

Primul caz cunoscut al sindromului este cel al unui bărbat francez din Paris care, în 1907, a început să vorbească cu un puternic accent alsacian după ce a suferit un atac cerebral, iar până în prezent au fost înregistrate aproximativ 100 de astfel de cazuri la nivel mondial, scrie The Atlantic. 

*Notă: Alsaciana este o colecție de dialecte germane cu influențe francofone vorbite în regiunea franceză Alsacia, scrie RFI.

Deși numărul de cazuri este mic, cauzele sindromului sunt variate. Multe dintre persoanele afectate și-au schimbat accentul în urma atacurilor cerebrale sau a unor lovituri puternice la cap. În alte cazuri, schimbarea bruscă a accentului ar fi fost provocată de probleme ale sistemului nervos, cum ar fi scleroza multiplă, dar sunt și cazuri în care nicio cauză nu a putut fi identificată, scrie University of Texas at Dallas.

În mare, cercetătorii sunt de acord că există o conexiune între sindromul accentului străin și leziunile cerebrale, dar cauzele specifice ale acestor schimbări sunt încă dezbătute, conform Institutului pentru Istoria Științei din Pennsylvania.

O teorie populară este aceea că leziunile cerebrale pot afecta mișcările subtile ale buzelor și la nivelul gâtului, care pot schimba radical modul în care vorbim. Cu toate acestea, concluzionează institutul, cauza sau cauzele specifice ale acestei condiții stranii nu sunt, încă, pe deplin înțelese.

Sângele – pe cât de important, pe atât de puțin înțeles

Nu este un secret faptul că istoria medicinei este plină de teorii și idei greșite, a căror punere în practică avea deseori consecințe letale pentru pacienți. Una dintre cele mai populare astfel de practici este “lăsarea de sânge”, extragerea sângelui de la un pacient pentru vindecarea bolilor. 

Potrivit Britannica, practica a apărut în Egiptul antic și era bazată pe teoria că fluidele din corpul uman trebuie păstrate în echilibru pentru a preveni apariția bolilor – o idee susținută inclusiv de Hipocrate, cel mai faimos medic al Greciei Antice. 

Aceste idei au fost preluate și popularizate și de către medicii romani, iar în Evul Mediu, lăsarea de sânge a devenit tratamentul standard în Europa pentru tratarea multor afecțiuni, precum guta, epilepsia, variola și chiar ciuma. 

Biserica catolică a interzis preoților și călugărilor să extragă sânge în scopuri medicale încă din secolul al XII-lea, însă practica a rămas populară în multe părți ale lumii până în secolul al XIX-lea, în ciuda faptului că în cele mai multe cazuri, nu făcea decât să înrăutățească problemele pe care ar fi trebuit să le rezolve.

Probabil cel mai faimos astfel de caz este cel al lui George Washington, primul președinte al Statelor Unite, care a murit în 1799, scrie Yale University Press. La acea vreme, lăsarea de sânge era foarte populară în America datorită influenței lui Benjamin Rush, unul dintre semnatarii Declarației de Independență a Statelor Unite.

Doctor de meserie, Rush era un susținător al extragerii de sânge ca soluție pentru foarte multe probleme medicale, iar mulți doctori americani i-au urmat exemplul. Din nefericire pentru faimosul președinte, printre aceștia s-a numărat și doctorul care i-a extras peste jumătate din sânge în încercarea de a-i trata infecția respiratorie. 

Astăzi opinia general valabilă este că unul dintre fondatoriil SUA a murit din cauza sângerării agresive, care a dus la scăderea gravă a tensiunii arteriale și, în cele din urmă, la șoc și cedarea organismului.