Planul pentru Brexit al lui Boris Johnson ar putea rupe uniunea britanică. Insistența ca Anglia să decidă ce mănâncă Scoția este un cadou făcut mișcării pentru independență

Disponibilitatea lui Boris Johnson de a distruge reputația de onestitate a Regatului Unit prin rescrierea acordului de retragere din UE a captivat atenția presei. Dar știrea e de fapt și mai gravă. Legea pentru crearea unei piețe unice în Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord denotă dispreț și pentru aranjamentul constituțional al Regatului Unit. Afirmând o supremație inatacabilă a Angliei, premierul invită Scoția să părăsească uniunea.

Există la Whitehall și Westminster, dar și la Edinburgh [guvernul și parlamentul britanic, respectiv guvernul scoțian – n.trad.], o școală de gândire înfloritoare care afirmă că Brexit-ul a făcut inevitabilă independența Scoției. Ideea ei e că istoria va conchide că întreaga chestiune a fost pecetluită atunci când Anglia a votat să iasă din UE iar Scoția să rămână. Legăturile zdrențuite ale uniunii au fost retezate, fără posibilitatea de a mai fi reparate.

Ar fi ceva de spus dintr-o perspectivă pe termen lung. Uniunea anglo-scoțiană din 1707 a fost un acord condiționat. Afirmația dlui Johnson de anul acesta cum că nu există „un asemenea lucru” ca o graniță între cele două națiuni e o expresie a ignoranței cât și a indiferenței. Scoția nu a renunțat la granița sa ori la caracterul ei de națiune – nici la sistemele ei juridic și educațional distincte.

Uniunea avea drept scop colaborarea pe plan extern. Scoția își asigura accesul la imperiul britanic în curs de devenire, iar Anglia la antreprenori, ingineri și administratori talentați. Acum, cu imperiul demult apus, Brexit a pus capăt oricărui concept de inițiativă comună dincolo de țărmurile britanice. În schimb, Scoției i s-a pus în față o alegere: dacă rămâne alături de Anglia, își taie legăturile cu Europa. Referendumul privind Brexit a fost oricum rău. Pericolul sfidării dreptului internațional pe calea către un Brexit fără acord riscă să lase Scoția izolată la periferia propriului ei continent.

Determiniștii istorici subliniază de asemenea un contrast izbitor în materie de cultură politică și temperament, dezvăluit de Covid-19. Realizările celor două națiuni în privința limitării pandemiei nu sunt chiar atât de diferite; dar metodele prin care le-au obținut sunt extrem de diferite. Abordarea deschisă și prudentă a administrației Partidului Național Scoțian (SNP) al lui Nicola Sturgeon a mers în paralel cu o strategie a cabinetului britanic care în cei mai blânzi termeni posibili poate fi descrisă drept o gafă haotică.

În acest punct – cu dna Sturgeon cerând o repetare a referendumului din 2014 pentru independență și sondajele indicând o majoritate tot mai solidă a scoțienilor în favoarea independenței – un guvern britanic cu adevărat pro-uniune ar fi declarat că nimic nu e predeterminat. Anglia și Scoția au avut deopotrivă de câștigat din parteneriatul lor.

Istoria e scrisă prin intermediul oamenilor. Brexit, și-ar continua ideea un astfel de guvern, poate fi o ocazie pentru un nou aranjament între cele patru părți constituente ale uniunii. Puterea recuperată de la Bruxelles va fi redistribuită în fiecare colț al Regatului.

Dl Johnson a apucat-o în direcția opusă. Public, el se declară unionist. În privat, spun subordonați ai săi, a fost auzit disprețuind Scoția pe motiv că e „prea de stânga” – că se cheltuiesc bani strânși de la contribuabilul englez pentru asistența ei de sănătate generoasă. Această prejudecată se reflectă și în legea pentru crearea unei piețe unice britanice aflată acum în fața parlamentului.

Dincolo de clauzele controversate care ar infirma prevederile acordului de retragere pentru menținerea graniței deschise în Irlanda, scopul noii legi este în esență cimentarea controlului Angliei asupra restului Regatului.

Decizii cu privire la norme alimentare și de mediu, la legislația muncii și la standarde industriale împărtășite până acum cu Bruxelles-ul vor aparține pe viitor doar Londrei. Atribuții în materie de sănătate și educație deținute de parlamentele scoțian și galez și de adunarea nord-irlandeză vor fi diluate. Westminsterul va decide dacă va abroga sau nu normele zootehnice care în prezent împiedică importul de pui scăldați în clor din America.

Firește că este necesar un set comun de reguli pentru a permite pieței britanice să funcționeze liber. Dar nu există nici un motiv pentru care celorlalte națiuni ale uniunii să li se interzică să aibă un cuvânt de spus la negocierea acordurilor comerciale și la adoptarea unor standarde sau pentru ca normele pan-britanice să nu includă și un aport al națiunilor. Dar nu, parlamentarii englezi de la Westminster vor decide ce mănâncă Scoția.

Adevărul e că legea – condamnată de guvernul pro-uniune galez la fel de ferm ca și dna Sturgeon – este un cadou pentru naționalismul scoțian, o dovadă că Scoția centristă este acum prizoniera conservatorismului englez de dreapta.

Replica dlui Johnson la criticile la adresa acestei abordări în care orice e bun pentru englezi e bun și pentru ceilalți a fost să insiste că pur și simplu va bloca independența. Chiar dacă anul viitor SNP va câștiga un nou mandat la alegerile din Edinburgh, după cum indică sondajele, Johnson va împiedica un referendum. Și dacă va eșua, are un plan de rezervă. Alegătorilor scoțieni li se va spune din nou că, din cauză că sunt dependenți de transferurile fiscale din Anglia, nu-și pot permite independența.

Ambele abordări îi ajută pe naționaliști: prima legitimând acuzația SNP cum că Anglia cimentează un statut de vasal al Scoției; a doua afișând disprețul superior calculat pentru a-i impulsiona pe naționaliști. Evident că independența ar aduce probleme economice grave. Dar dacă se poate trage o învățătură din votul din 2016 pentru Brexit, aceea este că identitatea surclasează economia.

Oricare va fi deznodământul actualului scandal privind încălcarea legii, Brexit a slăbit și legăturile dintre Irlanda de Nord și restul Regatului. Dar tensiunile la care e supusă uniunea pornesc de la balanța dintre Londra și Edinburgh. Destrămarea ei poate că nu e încă un fapt dat, dar nimeni nu pare a fi atât de hotărât ca dl Johnson să forțeze mâna Scoției.

Sursa: The Financial Times / Articol de Philip Stephens / Traducere: Andrei Suba (Rador)