Pogromul de la Iași și Trenurile Morții, iunie – iulie 1941: românii care au salvat evrei sunt adevărații eroi, nu ucigașii în frunte cu Ion Antonescu

Ca în fiecare an la Iași se comemorează victimele masacrului care a culminat pe 29 iunie 1941 – “duminica aceea” când mii de evrei, bărbați, femei, copii, tineri, vârstnici, au fost scoși din casele lor și uciși pe stradă sau în curtea chesturii de poliție. Circa 7.000 de supraviețuitori au fost îmbarcați în trenuri cu vagoane de vite, unul cu destinația Podu Iloaiei și celălalt cu destinația Călărași în care 60% au murit asfixiați sau deshidratați în călduri de 40 de grade.

În total în perioada 28 iunie – 5 iulie 1941 au murit între 13.266 și 14.850 de evrei (aproximativ 1/3 din populația evreiască, estimată la rândul ei a reprezenta 1/3 din populația totală a Iașului), potrivit Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” (pag. 118 – 124) – document oficial al statului român – cel mai mare masacru comis pe teritoriul actual al României. Autorii săi: armata română, jandarmi, polițiști, trupe germane staționate în zona Iași, precum și civili care s-au alăturat militarilor, adeseori în scop de jaf.

Inițial conducătorul fascist al României, generalul Ion Antonescu, a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iași, oraș situat la mai puțin de 20 de kilometri de linia frontului în războiul declanșat de Germania împotriva URSS pe 22 iunie, la care s-a alăturat și armata română. Unii evrei au fost acuzați de acțiuni dușmănoase împotriva armatelor germană și română staționate în zonă, inclusiv semnalizarea pe timp de noapte în timpul a două raiduri asupra orașului ale aviației sovietice.

Ulterior aceste acuzații au fost recunoscute ca false, chiar de către regimul Antonescu spre finalul perioadei sale la putere în 1944. Dar indiferent de presupusa vinovăție a unor evrei, Antonescu a ordonat un genocid de proporții nemaiîntâlnite pe teritoriul de azi al României și primul mega-masacru al Holocaustului după declanșarea războiului împotriva URSS.

Dar despre victime și ucigași am vorbit în fiecare an. Despre ce nu s-a vorbit este contribuția unor români, puțini ce-i drept, la salvarea, cu riscul propriei vieți, a unor evrei din ghearele asasinilor militari români sau germani și a civililor români însetați de sânge la Iași și din Trenurile Morții îi iunie – iulie 1941. Iată în continuare o menționare a acestor eroi români de la Iași din acele zile, prezentați de Yad Vashem – Memorialul Holocaustului de la Ierusalim.

Viorica Agarici (1886 – 1979), președinta Crucii Roșii Române (Crucea Roșie) din orașul Roman, a petrecut noaptea de 2 spre 3 iulie 1941 în gara din oraș pentru a servi băuturi răcoritoare soldaților în drum spre frontul de est. În timpul nopții, a auzit gemete și strigăte de ajutor venind din vagoane sigilate, parcate departe de gară.

Aceste sunete proveneau de la evreii supraviețuitori ai pogromului de la Iași, în care au pierit mii de evrei. După masacrul din 29-30 iunie, aproximativ 5.000 de evrei au fost încărcați în două trenuri, pentru a fi transferați în lagăre de internare din România. Vagoanele „Trenurilor Morții” au fost sigilate și, timp de câteva zile, vagoanele au fost mutate de la o stație la alta, în timp ce evreii închiși în ele au fost lăsați fără hrană, apă sau medicamente. Trenul care se îndrepta spre Târgu Frumos, cu aproximativ 1.000 de pasageri, a fost reținut în gara din Roman, iar unii dintre evreii aflați în el au murit în timpul călătoriei, iar cadavrele nu au fost scoase. Când Agarici a auzit strigătele, a cerut ca gardienii români să deschidă vagoanele de tren pentru a se putea oferi ajutor evreilor jalnici. Datorită insistențelor lui Agarici, evreilor li s-a permis să părăsească trenul pentru a-și recăpăta puterile înainte de a-și continua călătoria. Cadavrele celor morți au fost scoase din tren, evreii deportați au primit mâncare și băutură, iar datorită intervenției lui Agarici, unii dintre pasagerii trenului erau în viață când acesta a ajuns la destinație. Imediat după actul său de salvare, Agarici a fost concediată de la locul de muncă de la filiala romană a Crucii Roșii.

Viorica Agarici a primit post-mortem în 1983 titlul de Dreaptă între Popoare pentru rolul ei în salvarea evreilor la Roman.

Elisabeta Nicopoi (1920 – 2013) În seara zilei de 28 iunie, soldați și polițiști români și germani, precum și mase de localnici au participat la un asalt asupra evreilor din Iași. Mii de oameni au fost uciși în casele lor și pe străzi, în curtea sediului poliției, iar 4.330 dintre supraviețuitori, precum și evrei din alte părți ale orașului, au fost plasați în vagoane de tren închise; 2.650 dintre ei s-au sufocat sau au murit de sete.

Elisabeta Nicopoi locuia în Iași, unde multe dintre persoanele care lucrau cu ea la o fabrică de textile, precum și destui dintre vecinii ei, erau evrei. La 29 iunie 1941, când Nicopoi, în vârstă de 21 de ani, a aflat de la vecinii ei despre intenția de a le face rău evreilor, s-a grăbit să meargă la casa colegului ei de muncă Marcus Strul, în cartierul Podul Roșu, pentru a-i avertiza familia de pericolul care se apropia și pentru a le oferi adăpost. Datorită lui Nicopoi, familia lui Strul, inclusiv tatăl, mama și frații săi, au fost salvați atunci când jandarmii români, trupele și unitățile armatei germane staționate în zonă au desfășurat un pogrom la Iași în care au fost uciși multe mii de evrei. De asemenea, a avut timp suficient pentru a avertiza mulți alți evrei, care locuiau pe două străzi din apropierea familiei Strul.

Nicopoi a ascuns aproximativ 20 de persoane, inclusiv familia Strul, într-o magazie timp de două săptămâni și le-a oferit hrană. După ce unii dintre bărbații pe care îi adăpostise în magazie au fost duși la batalioanele de muncă forțată, Nicopoi a călătorit la locul unde lucrau pentru a le aduce haine și mâncare. Cu o astfel de ocazie, a fost arestată de jandarmerie, bătută și reținută de aceasta timp de mai multe zile.

Nicopoi s-a căsătorit cu Strul în 1949, iar în 1963 au emigrat în Israel. Familia ei a rămas în România, iar ea îi vizita din când în când. A murit la Haifa, la 6 noiembrie 2013.

La 19 martie 1987, Yad Vashem a recunoscut-o pe Elisabeta Strul-Nicopoi drept Dreaptă între Popoare.

Pe o notă personală, povestea Elisabetei Nicopoi m-a inspirat să scriu cartea Șapte povești de dragoste din vremea Holocaustului, comunismului și azi.

Dumitru Beceanu, farmacist, deținea o farmacie în Iași și era ofițer de rezervă în armata română. Farmaciștii evrei Dr. Leon și Rebeca Zisu și Dr. Simion Caufman au lucrat ani de zile în farmacia sa, iar el menținut ca salariați în timpul războiului, în ciuda promulgării legilor care interziceau angajarea evreilor.

La 29 iunie 1941, în timpul pogromului, Beceanu și-a îndemnat angajații evrei și unii dintre prietenii săi să se ascundă în apartamentul său, care se afla deasupra farmaciei. Aproximativ 20 de evrei au găsit adăpost acolo, printre care cuplul Caufman, tâmplarul Rothberg, farmacista Sarina Aizicovici, familia frizerului Rahmil și vecinii săi, familia Naftul. Beceanu i-a ascuns pe oamenii pe care i-a salvat în podul apartamentului său și a continuat să îi adăpostească chiar și după ce armata română a instalat o poziție de mitralieră într-una dintre camerele casei sale. Purtând uniforma de căpitan în armata română, în care fusese încorporat ca farmacist, Beceanu a împiedicat percheziționarea locuinței sale. Cuplurile Zisu și Caufman au rămas în casa sa până la 20 iulie 1941. Pentru a acorda ajutor medical evreilor care erau răniți, doctorul Beceanu și-a ținut farmacia deschisă pe toată durata pogromului, în ciuda ordinelor care îi interziceau acest lucru. În timpul războiului, Beceanu a acordat ajutoare sub formă de alimente și bani familiilor evreiești ai căror bărbați fuseseră mobilizați la batalioanele de muncă ale armatei române și a permis familiilor acestora să le trimită medicamente. De asemenea, el a ajutat prin furnizarea de bani și alimente spitalului evreiesc Gelerter.

La 21 octombrie 1987, Yad Vashem l-a recunoscut pe Dumitru Beceanu Drept între popoare.

Nona Pântea. În 1941, avocata Nona Pântea locuia într-o singură cameră într-un apartament de pe strada Brătianu din Iași, iar mulți dintre vecinii ei erau evrei. Cei șase evrei salvați de la pogromul de la Iași din 29 iunie 1941, în mare parte datorită Nonei Pântea, au fost: Carol Schoenfeld, Nathan Brill, Maier Knoll, Filip Knoll, Șloim Mendel Morghenstein și Jack Mathes.

Când viețile lor erau în pericol, Pântea le-a oferit celor șase bărbați evrei, vecinii ei, o ascunzătoare în camera ei, lângă perete, astfel încât să nu poată fi văzuți de pe stradă. Pântea s-a așezat pe un scaun la ușa apartamentului ei, fumând țigară după țigară, și le-a spus oamenilor în uniformă care au venit în căutarea evreilor că o altă patrulă trecuse mai devreme și îi luase. Au insistat să caute în toate apartamentele, cu excepția celui al lui Pântea. Ea a stat lângă ușa închisă a camerei sale pe toată durata percheziției și a rămas acolo ore întregi până când soldații au plecat în cele din urmă.

La 8 septembrie 1986, Yad Vashem a recunoscut-o pe Nona Pântea ca Dreaptă între Popoare.

Grigore Profir, de profesie inginer, a fost director al morii de făină Dacia din Iași. Evreii lucrau la moara de făină ca muncitori forțați, unii la vopsirea morii pentru a o camufla împotriva atacurilor aeriene, pe lângă încărcarea și descărcarea sacilor de făină.

Duminică, 29 iunie 1941, prima zi a pogromului de la Iași, o parte dintre evrei lucrau la descărcarea sacilor de făină. Când Profir a aflat că evreii erau adunați, duși la sediul poliției și împușcați, a decis să adauge mai mulți muncitori pentru a descărca un tren militar. El a dus evreii la moară și i-a însărcinat să descarce saci de făină, iar prin aceasta i-a salvat de la a fi uciși. Trupele românești și germane care au sosit la moară pentru a-i strânge pe evrei s-au lovit de opoziția lui Profir. Acesta a amenințat că se va plânge că îl împiedică să îndeplinească ordinele armatei române și a susținut că va exista o penurie de pâine pentru oraș. Un soldat l-a bătut pe Profir și chiar l-a amenințat că îl va împușca, dar acesta nu a dat înapoi. Profir a rămas la moară 24 de ore din 24 și a respins orice încercare de a-i lua pe evrei. Le-a permis să se ascundă în spatele grămezilor de grâu și printre saci, iar datorită lui aproximativ 100 de evrei au fost salvați în timpul pogromului. Tot datorită eforturilor lui Profir, evreii care lucrau pentru el au fost plătiți pentru munca lor. De asemenea, Profir a salvat evrei prin faptul că a aprovizionat comunitatea evreiască cu făină, alimente și medicamente și i-a ajutat și pe deportații în Transnistria care au trecut prin oraș. În plus, a ascuns în casa sa o familie de evrei care era în pericol de a fi deportată, iar între 1941-1944 a ajutat orfanii și văduvele care au supraviețuit pogromului, precum și evreii săraci care erau muncitori forțați și prizonieri în Transnistria.

Pentru actele sale de salvare a evreilor, Profir a fost judecat în cadrul unui proces militar și pedepsit. La 13 noiembrie 1991, Yad Vashem l-a recunoscut pe Grigore Profir ca Drept între națiuni.

Costantin Simionescu (1889 – 1990), un avocat român din Iași, era decanul baroului din oraș. Acesta a refuzat să îi excludă pe avocații evrei din asociație, susținând că legea nu îl obliga să facă acest lucru. În timpul războiului, Simionescu a ajutat zece evrei, din familiile Spiegel, Șapira și Siegler, care locuiau în Iași. Simionescu l-a luat sub aripa sa pe Alfred Spiegel, în vârstă de 16 ani, împreună cu frații săi, după ce tatăl lor a fost deportat într-unul dintre „trenurile morții” care au plecat din Iași în dimineața zilei de 30 iunie 1941, iar mama lor a fost arestată pentru că au găsit-o în posesia câtorva kilograme de făină. Din 1941 și până la sfârșitul războiului, Simionescu s-a asigurat că au un loc unde să locuiască și un mijloc de trai. Când membrii familiilor Șapira, Spiegel și Siegler au fost dați afară din casa lor în 1942, Simionescu le-a închiriat un alt apartament în oraș. În 1943, când românii au cerut evacuarea orașului pentru că se apropia Armata Roșie, Simionescu i-a sfătuit cum să ajungă la București, le-a furnizat bilete de tren și a avut grijă ca cineva să îi întâmpine la gară și să îi ducă la un apartament pe care îl închiriase pentru ei. Apoi a dispus să fie mutați la Bușteni, o stațiune de vară din Munții Carpați, unde i-a cazat în casa sa de vară și într-o alta pe care a închiriat-o pentru ei. Odată, când a călătorit pentru a aduce mâncare de la una dintre fermele sale de lângă Iași, chiriașii unuia dintre apartamentele de vară au fost arestați după ce cineva i-a denunțat.

Când Simionescu a aflat acest lucru, s-a grăbit să se întoarcă la Bușteni, unde a reușit să obțină eliberarea prizonierilor și i-a dus pe toți clandestin la București, unde le-a închiriat din nou un apartament. Simionescu și prietena sa evreică Olga, care mai târziu i-a devenit soție, s-au mutat de la un apartament la altul pentru a evita să fie prinși. Evreii pe care i-a salvat au fost: Sara Spiegel, Ella Spiegel Ma’ayan, Paula Spiegel Be’eri, Reuven Spiegel Ma’ayan, Alfred Spiegel Ma’ayan, Sali Șapira, Herman Șapira, Beartrice Șapira Rokah, Estera Siegler și Amalia Perla Siegler Soil, dintre care majoritatea au emigrat mai târziu în Israel.

La 16 aprilie 1991, Yad Vashem l-a recunoscut pe Constantin Simionescu ca Drept între Popoare.

Mircea Petru Sion (1917 – 1992), fiu al unei familii aristocratice românești, a fost avocat și a locuit la Iași. Avea mulți prieteni evrei și, de asemenea, avea contacte cu membri și lideri ai comunității evreiești. În timpul războiului, Sion și-a exprimat public simpatia pentru evrei, chiar și atunci când era ofițer de rezervă în armata română. Ca urmare, a fost notat în dosarele poliției de securitate ca simpatizant al comuniștilor și al evreilor. La sfârșitul anului 1941, Iosef Iacov, șeful comunității evreiești din Iași, i-a cerut lui Sion să devină consilier juridic al comunității, funcție pe care a ocupat-o de la sfârșitul anului 1941. Faptul că un jurist român apăra interesele evreilor și ale comunității evreiești a stârnit ura și opoziția cercurilor pro-naziste românești din guvern. Sion a acționat ca avocat al apărării pentru zeci de evrei arestați și care așteptau să fie judecați în fața instanțelor militare și a făcut tot posibilul pentru ca sentințele lor să fie reduse sau anulate. A ascuns aproximativ 18 evrei în casa sa din Iași și pe proprietatea familiei sale din afara orașului. Datorită contactelor sale, a reușit să efectueze un tur al lagărelor de muncă din Moldova, să îmbunătățească soarta muncitorilor și să obțină eliberarea celor bătrâni și bolnavi. Sion a exploatat poziția sa socială și contactele sale pentru a obține ajutorul unor personalități românești care trăiau în străinătate, cunoscute pentru valorile lor democratice, precum muzicianul George Enescu și prințesa Martha Bibescu, pentru a-și folosi influența și contactele cu Crucea Roșie suedeză, în numele evreilor români.

După război, Sion a activat în cadrul unei organizații pentru acordarea de ajutor medical evreilor din Moldova. La 19 iunie 1986, Yad Vashem l-a recunoscut pe Mircea Petru Sion drept Drept între Popoare.

Cu excepția Vioricăi Agarici, care are ridicat un bust în gara Roman și o stradă cu numele ei în comuna Călugăreni, județul Bacău, niciunul dintre ceilalți șase Drepți între Popoare de la Iași nu a fost cinstit în vreun fel în România, cu o singură excepție: în 2021, când s-au împlinit 80 de la Pogrom, la Iași au fost instalate în cartierele Nicolina, Frumoasa, Păcurari, Tătărași, Alexandru panouri în care erau prezentați Elisabeta Nicopoi, Dumitru Beceanu, Nona Pântea, Grigore Profir, Constantin Simionescu, Mircea Petru Sion, adevărați eroi ai poporului român.

Între timp, autorități locale din România au tergiversat și tergiversează în continuare, uneori timp de ani de zile, înlăturarea numelor unor străzi sau busturi, începând cu criminalul genocidar de la Iași, Ion Antonescu, și continuând cu criminali de război condamnați definitiv, ca Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vintilă Horia sau Visarion Puiu, așa cum prevăd art 12 și 13 ale Ordonanței de Urgență 31/2002. De abia acum Consiliul local Iași ia în discuție schimbarea numelui străzii General Gheorghe Stavrescu, comandantul militar cu cel mai înalt grad în timpul Pogromului de la Iași, condamnat pentru crime de război în 1948. Nu mai spun de discursul revizionist și eroizant prin care se încearcă (din nou cu încălcarea OUG 31/2002) reabilitarea (eșuată definitiv din punct de vedere juridic în 2008) lui Antonescu. S-a încercat chiar organizarea unui astfel de eveniment pe 21 iunie la Iași, cu numai opt zile înaintea comemorării victimelor acestui dictator cu mâinile mânjite de sângele evreilor (cetățeni ai României) uciși în cel mai mare masacru care a avut loc vreodată pe teritoriul de azi al statului român. Ignoranță sau rea-credință? Îi las pe cititori să răspundă.