Politico: Ce ne spune scandalul „Sofagate” despre Charles Michel? Nimic bun

Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale mandatului lui Charles Michel la președinția Consiliului European a fost până acum activismul lui în politica externă. Într-o măsură mai mare decât predecesorii săi, el testează limitele spațiului de manevră pe care tratatele UE îl oferă președintelui Consiliului în ce privește configurarea politicii externe.

Faptul că o face nu e surprinzător, dat fiind trecutul său în calitate de premier al Belgiei și, anterior, de ministru al dezvoltării internaționale. Însă miercuri, aflat într-o vizită în Turcia pentru a se întâlni cu președintele Recep Tayyip Erdoğan, orice pretenții va fi avut Michel la statutul de om de stat internațional s-au chircit și au murit.

Ceea ce Politico a numit „Sofagate” [„scandalul canapelei” – n.tr.] – momentul în care președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a descoperit că fusese exclusă din aranjamentele de așezare pe scaune – l-a expus pe Michel ca jucând la categoria ușoară. Puține axiome din politică sunt la fel de vechi precum „dezbină și cucerește” (sau divide et impera, cum se spunea într-o limbă antică), însă Michel arăta de parcă abia o descoperise.

Ceea ce ar fi putut și trebuit să fie o ocazie de solidaritate pentru UE – Michel și Von der Leyen se aflau în definitiv într-o vizită comună pentru a discuta un comunicat politic comun referitor la Turcia – a devenit în schimb unul dintre acele momente mult prea familiare în care UE e înfrântă de rivalitatea interinstituțională și de amorul propriu.

Numai cel mai excesiv de optimist negociator internațional s-ar putea aștepta la lucruri bune din partea lui Erdoğan, care se ocupă cu incitarea a diverse părți ale UE unele împotriva altora de aproape două decenii. Și sunt motive din belșug pentru care Michel ar fi trebuit să fie în gardă.

În cursul crizei migrației din 2015-2016, când Michel era premier al Belgiei și prin urmare membru al Consiliului European, el a fost martor la manevrele de succes ale președintelui turc împotriva Comisiei și Consiliului. În vreme ce cancelarul german Angela Merkel era disperată să ajungă la un acord pentru a opri fluxul de emigranți care traversau estul Mediteranei, Erdoğan îi amenința pe președinții Consiliului și Comisiei de la acea vreme – Donald Tusk, respectiv Jean-Claude Juncker – că va da drumul autocarelor cu refugiați spre Grecia și Bulgaria.

Așadar, chiar dacă Erdoğan va fi fost instigatorul incidentului diplomatic de ieri, Michel n-are nici o scuză pentru că n-a fost în gardă. El nu avea nicidecum vreo obligație de a intra în jocul diplomatic al scaunelor muzicale, și nici să se agațe de scaunul de lângă Erdoğan și să nu se ridice pentru a-i ceda locul lui Von der Leyen.

În culisele instituțiilor UE va fi pornită o investigație pentru a se afla cum s-a putut ajunge la acest incident diplomatic. Ce greșeli s-au făcut la pregătirea întâlnirii, de unde neglijența pentru proceduri și protocol? Dacă un clișeu ar breslei diplomatice afirmă că „protocolul e politică”, cum e posibil ca aranjamentele de așezare să nu fi fost – aparent – discutate, după cum a scris Politico?

Investigația ar putea foarte bine să-l pună într-o postură jenantă pe ambasadorul UE în Turcia, Nikolaus Meyer-Landrut, un diplomat german care a fost consilierul lui Merkel în 2011-2015 și ambasadorul Germaniei în Franța în 2015-2020. Și, în calitate de fost ministru german al apărării, lui Von der Leyen nu-i va scăpa ironia faptului că umilirea ei ar fi putut fi evitată mulțumită unui german.

Dar ce se petrece în culise e probabil mai puțin important decât ceea ce i-a fost dezvăluit ieri opiniei publice: lipsa de judecată a lui Michel. Un politician care-și trâmbițează valorile liberale a ajuns în postura de a arăta, în cel mai bun caz, ca un om nepoliticos, un fals feminist și un colaboraționist al iliberalului Erdoğan.

Lucrul care face ca „Sofagate” să fie profund dăunător pentru Michel nu se limitează doar la respectarea unei etichete – scandalul nu poate fi minimalizat ca o simplă repezeală după gustări diplomatice. Tratamentul deliberat umilitor la care a fost supusă Von der Leyen survine la doar câteva săptămâni după ce UE condamnase Turcia pentru că s-a retras din Convenția de la Istanbul – un tratat internațional al drepturilor omului privind prevenirea violenței împotriva femeilor. Dacă UE e serioasă în privința apelurilor către Turcia de a respecta drepturile femeilor, atunci Michel nu poate fi complice la umilirea unei femei care este președinta Comisiei Europene.

Protocolul, politica și politicile nu sunt separabile. Vizita liderilor UE în Turcia de săptămâna aceasta a fost un moment revelator – iar pe Michel nu l-a pus într-o lumină favorabilă.

Sursa: Politico / Articol de Tim King / Traducere: Andrei Suba (Rador)