Politico: Europa merită canapeaua lui Erdoğan. Președintele turc a așezat pe canapea spiritul fragil al UE

Un turc mustăcios, două scaune cu spătar înalt ornate cu aur și o canapea de pluș.

S-a dovedit că n-ai nevoie de nimic mai mult pentru a face să se materializeze coeziunea mereu intangibilă a Europei.

Faptul că președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a consemnat-o săptămâna trecută pe președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen în carantină pe canapeaua din sala sa de primire din Ankara a unit un continent dezbinat – prin indignare.

Pe fundalul decorațiunilor de prost gust din palatul de fals sultan al lui Erdoğan, coregrafia evoca o pictură absurdă: în centrul acțiunii, președintele turc, cu caracteristica-i rășchirare masculină a picioarelor [„man-spread” în original – n.trad.] etalată în toată splendoarea, așezat alături de un Charles Michel nervos; în cealaltă parte a încăperii, cocoțată cu spatele drept pe o canapea, Von der Leyen într-un sacou roșu impecabil, imaginea perfectă a unei ”frau” germane, cu mâinile strâns împreunate în poală, într-o postură de sfidare silențioasă.

Tabloul i-a înfuriat la culme pe europeni – la stânga, la dreapta, la centru. Iratxe García Pérez, șefa social-democraților din Parlamentul European a calificat drept „rușinos” tratamentul la care a fost supusă Von der Leyen. Premierul italian Mario Draghi, un bărbat celebru pentru tonul său echilibrat, n-a făcut nici un efort de a-și ascunde indignarea provocată de „umilirea” lui Von der Leyen, comparându-l joi pe Erdoğan cu un „dictator”.

Și totul numai din cauza unei canapele?

Nu chiar.

Dacă Europa însăși s-ar fi aflat pe acea canapea, canapeaua ar fi putut reprezenta altceva: suma tuturor neliniștilor, resentimentelor și, mai presus de toate, a profundului complex de inferioritate ale continentului.

Contrar percepției prevalente în Europa, semnificația episodului nu e legată în primul rând de lipsa respectului față de femei, ci de putere. UE, cu toate clădirile ei strălucitoare și titlurile pompoase deținute de diverși „președinți”, să străduiește din greu să proiecteze putere. Un pic prea mult, de fapt. Iar oamenii care dețin putere reală, cum e Erdoğan, nu numai că văd perfect dincolo de această fațadă, dar se și delectează prin a-i pune pe europeni acolo unde le e locul – chiar și pe o canapea, dacă e cazul.

Angela Merkel nu a fost nicicând surghiunită pe canapeaua lui Erdoğan. De ce? Fiindcă Erdoğan o ia pe ea și puterea ei în serios. Dat fiind faptul că nici Michel și nici Von der Leyen nu dețin prea multă putere (în ciuda titlurilor lor), umilirea lor e cu atât mai tentantă pentru un om precum Erdoğan. Va fi primită bine de baza lui electorală și pentru el nu presupune nici un risc. În definitiv ce i-ar putea face UE?

Nici măcar Michel și Von der Leyen nu par a ști. De la incident au fost ocupați să se arate cu degetul reciproc și să-și admonesteze consilierii pentru gafa „de protocol”.

În acest efort de a-și susține nevinovăția, Michel, un fost premier belgian, pare a fi trecut prin toate cele cinci stadii ale mâhnirii și înapoi. El este în principal doar „întristat”, s-a confesat Michel săptămâna trecută pe Facebook. Dar lucrul care pare să-l supere cel mai mult este că a fost surprins în direct la TV comportându-se ca un mitocan misogin, pentru că nu i-a oferit locul lui Von der Leyen.

Rivalitatea de la Bruxelles dintre Michel și Von der Leyen nu e nicidecum vreun secret. Și, judecând după reacția Comisiei, Von der Leyen a savurat fiecare minut al Sofagate. Subordonații ei au muls aparentul derapaj de la Ankara până la ultimul strop. La mai puțin de 24 de ore după incident colaboratorii lui Von der Leyen îi înaintaseră deja rapoarte detaliate despre reacțiile europarlamentarilor și publicului.

„Per total, PEC și Erdoğan sunt învinovățiți pentru atitudinea lor – sprijin clar pentru Președintă, cu hashtag-uri precum #WeWantOurSeat sau #GiveHerASeat [„#Ne Vrem Locul”, respectiv „#Cedează-i Ei Locul” – n.trad.]”, se afirmă într-o analiză internă consultată și de Politico („PEC” se referă la Președintele Consiliului European, Michel).

Este grăitor faptul că obiectivul real al misiunii liderilor UE la Ankara s-a pierdut în valul de indignare colectivă provocat de aranjamentele de protocol. Și totuși, nu sunt mulți prin Europa cărora le place să li se reamintească de gradul de dependență de Turcia pentru menținerea la distanță a maselor de emigranți din Orientul Mijlociu și Africa. Și nici faptul că acest aranjament implică miliarde, bani reali, în mână, nu le place să le fie reamintit.

Mai puțin a impresionat absența lui Erdoğan, subliniată în reportajul despre vizita liderilor europeni la Ankara realizat de postului național al Germaniei, de la conferința de presă de după întâlnire, la care Von der Leyen și Michel au vorbit despre sanctitatea drepturilor omului și Convenția de la Istanbul (despre care de fapt foarte puțin europeni auziseră înainte de decizia recentă a lui Erdoğan de a se retrage din ea).

Ce mai contează că Turcia a primit milioane de refugiați în plus față de bogata Europă.

Reacția europeană e tipică pentru oamenii chinuiți de sentimente de stânjeneală și neputință. În loc să admită dependența continuă a Europei de Turcia în ce privește ținerea la distanță a emigranților de continent și concesiile discutabile pe care UE le-a făcut pentru a menține aranjamentul în viață, ei se concentrează pe stil, pe maniere – și îndeosebi pe definiția specială pe care o dau ei „moralității”.

Pentru că, deși Europa eșuează la jocurile de putere, ea este unică în lume când vine vorba de proiectarea unei superiorități morale.

Numai un cinic ar putea afirma că relația UE cu Turcia constă în mituirea țării pentru a continua să găzduiască refugiați, sună argumentul de la Bruxelles. Adevărata misiune privește drepturile omului și, în special, drepturile femeilor. Convenția de la Istanbul! Ce altceva ar mai putea fi adăugat?

Erdoğan e adversarul perfect pentru patrula europeană a moralității. E un grobian, un populist cu ambiții de dictator și, cel mai important – deși niciodată rostit sau recunoscut -, un musulman. Europenii își pot consolida indignarea provocată de tratamentul aplicat de Erdoğan lui Von der Leyen cu vocabularul feminismului, însă subtextul nu-i poate scăpa nimănui care este familiarizat cu tulpina anti-islamică ce străbate societatea europeană. Din perspectiva multor europeni, Erdoğan nu a făcut doar să o trateze nerespectuos pe Von der Leyen trimițând-o pe canapea, ci mai degrabă s-a comportat cu ea așa cum fac „ei” cu toate femeile.

Aproape că se putea auzi oftatul colectiv ca reacție la imaginile de la Ankara: cât de norocoși suntem că suntem europeni.

Acesta e motivul pentru care europenii, în loc să-l atace pe Erdoğan, ar trebui să-i mulțumească.

El nu a reușit doar să reunifice triburile europene pentru câteva zile, ci le-a ajutat să simtă din nou ca niște europeni autentici.

Sursa: Politico / Articol de Matthew Karnitschnig / Traducere: Andrei Suba (Rador)