Povestea bebelușului născut din părinți infectați cu COVID – 19 relatată de o mamă disperată: Am atât de multe lucruri pentru care să trăiesc!

Când s-a născut Ian Balint, pe 8 mai 2020, părinții săi nu l-au văzut deloc. A fost luat imediat de o moașă, a fost spălat și izolat departe de mamă, de tată și de alți nou-născuți.

A fost așezat într-un incubator, iar oameni îmbrăcați în cosmonauți au început să meargă la el, să vadă dacă-i bine. Băiatul le zâmbea deja cu ochii săi mari, translucizi. Un medic anestezist, Călin Milea, l-a îmbrăcat într-un body pe care scrie „Prințesa lui tati”, l-a filmat, l-a fotografiat de mai multe ori și i-a trimis imaginile lui Andrei, tatăl copilului.

Andrei Balint se află la Spitalul de Boli Infecțioase. E infectat cu coronavirus și tocmai ce s-a întors de la Anestezie și Terapie Intensivă. Primește un mesaj pe WhatsApp de la medicul anestezist: „Are nota 10. Silvia e bine și ea” Nu prea poate face mai nimic, e epuizat, dar pune mâna pe un telefon și-și anunță familia. „Suntem toți bine!”

Andrei (33 de ani) a fost primul testat pozitiv din familie. A făcut febră, apoi au apărut frisoanele și durerile de spate. E dus la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase, unde i se pune diagnosticul după testare. „Eram aproape sigur, dar totuși, speram să nu fie adevărat”, își amintește.

Silvia (32 de ani) rămâne acasă, singură, însărcinată în luna a 9-a. I se face un test și iese negativ. Rămâne în autoizolare.

Andrei e tot mai rău. Tânăr, atletic,practicant de sport, fără nici un fel de probleme medicale existente, bărbatul cedează cu fiecare oră, până când se sufocă și are nevoie de oxigen. Doctorii de la Spitalul de Boli infecțioase îl mută pe secția de Anestezie și Terapie Intensivă. El nu poate vorbi aproape deloc. Îi scrie soției sale un mesaj: „Mă mută la ATI ca să primesc un tratament mai bun”.

Când Silvia citește mesajul, simte că toată lumea din jurul său se dărâmă.

„A fost foarte greu de digerat. Mi-a fugit pământul de sub picioare. Tot ce se întâmpla era contrar a tot ceea ce aflasem despre acest virus parșiv. El este tânăr, sportiv, a răcit o singură dată în 7 ani de zile, nu avea nici o problemă de sănătate. Aparent era vorba despre o boală a persoanelor în vârstă, vulnerabile, cu probleme de sănătate. Realitatea noastră era diferită. Am pus mâna pe telefon și am sunat la spital. Doctorii au zis că își fac griji fiindcă nu răspunde bine la tratament. Avea de aproape 3 săptămâni febră.”

A doua zi, ca prin minune, lui Andrei îi scade temperatura pentru prima dată. Poate lega câteva fraze. „Când l-am auzit am început să plângem amândoi”.

Silvia e acasă. E testată și ea, iar testul e negativ. Apoi începe să tușească, să mai scape câte un strănut. O doctoriță, Astrid Binder, insistă ca Silvia să fie retestată. Medicul vorbește în permanență cu ea. O încurajează. Doctorul Binder insistă din nou pentru testare și are dreptate. Silvia este infectată la rândul său. Și e însărcinată în 9 luni.

Când ajunge la spital e trimisă într-o rezervă cu două paturi. Unul dintre paturi este liber.

E patul lui Andrei.

„Era la ATI când am ajuns. Era foarte rău”

Cinci zile a rămas Andrei Balint la Terapie Intensivă, unde a fost învățat să din nou să respire. „Medicii de acolo îmi dădeau siguranță, m-am simțtit cel mai în siguranță. E ciudat, nu? Dar îi vedeam că știu ce fac și ziceam că sigur o să-mi revin. Erau stăpâni pe situație, calmi, iar eu eram sigur că-mi voi reveni. Am atât de multe lucruri pentru care să trăiesc!”

Când a revenit în salon cu Silvia, Andrei avea încă un fir care-i ducea oxigen, ajutându-l să respire. Așa că cei doi au făcut echipă, precum doi maratoniști aflați la finalul unei curse epuizante, ajutându-se reciproc să treacă linia de sosire.

„Eu nu mă puteam apleca prea bine, căci aveam burta foarte mare, el nu putea face mare lucru fiindcă lua oxigen, iar eu îl ajutam cu firul. Dacă era de aplecat, se apleca el, dacă era de adus ceva, aduceam eu”, spune Silvia.

Ambii fac teste repetate de Covid. Toate contradictorii. Negativ, pozitiv pozitiv, negativ, pozitiv. Parcă jucau ruleta rusească. Silvia urma să nască. Cum toate testele ies contradictorii, ea e programată să nască prin cezariană la Ginecologie 1. În plus, nu mai mai fusese la un control pentru a vedea starea copilului de aproape o lună de zile.

„Înainte să plec să nasc, m-a ținut de mână și mi-a reamintit de toate lucrurile frumoase, de când ne-am cunoscut, ce-am mai făcut. Deși avea dureri foarte mari la vorbire, la mișcare. El și medicii mi-au dat putere”

Silvia ajunge la Ginecologie cu Covid-19 într-o ambulanță unde îi vede pe șofer și pe ambulanțier printr-un gemuleț. Drumul i se pare o eternitate. Pe tot parcursul care durează câteva minute, ea se gândește doar la copil. Știe că nu va putea să-l țină în brațe, după ce i se prezentase întreg protocolul medical înainte de plecare.

Dar totuși. Cum ar fi dacă?

Intră în sala de operație. În fața ei sunt șase persoane identice, îmbrăcate în costume speciale. Le deosebește între ele după voce. O voce cu o tonalitate mai ridicată, una mai scăzută, una cu inflexiuni. Silvia poartă mască și vizieră. I se recomandă să nu vorbească deloc ca nu cumva să contamineze zona. În același timp, cei din sala de operație vorbesc cu ea. O încurajează, căci e singură. Medicul anestezist îi vorbește cu un calm neverosimil.

Copilul, pe nume Ian Balint, primește nota 10 la scorul Apgcar după ce i se face o examinare rapidă. Silvia îl vede cu ochii întredeschiși, de la distanță, în timp ce una dintre persoanele echipate îl duce în izolare.

„Știam că nu îl voi vedea câteva zile. Am încercat să mă pregătesc pentru asta, mi s-a explicat totul încă înainte de a merge la ginecologie, dar șocul e mare, oricum, oricât de puternică crezi că ești. Până la urmă, chiar dacă nu ar fi existat acest protocol, probabil aș fi recomandat eu să se facă asta. Eu nu vreau să mă gândesc nici acum că ar fi existat o singură șansă să-mi îmbolnăvesc copilul.”

Andrei primește un sms imediat după naștere, de la medicul anestezist, care îl anunță: Felicitări, aveți un băiețel de nota 10, Silvia e bine și ea, toată lumea e bine.

Bărbatul se stăpânește cu greu din cauza emoțiilor și pune mâna pe telefon să-și anunțe familia și pe familia Silviei. Vestea se răspândește în tot spitalul de Boli Infecțioase. „Felicitări, domnule Balint!”

Silvia e izolată la Ginecologie într-o rezervă unde stă singură. Pe seară apucă în sfârșit, după ce își revine cât de cât, să vorbească și cu Andrei. Camera în care e izolată e deasupra secției de neonatologie, de unde femeia aude în fiecare oră plânsete de copil. „M-au ajutat, vreau să cred că l-am auzit atunci și pe el, pe Ian, printre toate acele scâncete. Așa mă gândeam. Mă gândeam doar la el și la mica noastră familie. Să fie mica noastră familie sănătoasă.”

Despărțiți unul de altul și de copil, Silvia și Andrei găsesc și alte punți de legătură. În fiecare zi, din turnul cu ceas al primăriei răsună rapsodia română, la orele 9,12, 15 și 18. „De fiecare dată când auzeam, știam că și Andrei aude. Eu eram la Ginecologie, internată, el la Infecțioase și auzeam fiecare rapsodia. A întărit, cumva, legătura dintre noi, chiar dacă eram departe unul de celălalt. Știam că el aude, el știa că aud și eu. Ne-am agățat de tot ce am putut.”

Fără să-și vadă copilul, cei doi primesc un ajutor nesperat.

„Medicul anestezist i-a făcut poze băiețelului nostru. L-a filmat și ne-a trimis imaginile cu el. Este o filmare în care îi vorbește copilului nostru cu atâta căldură, îl salută atât de cald. În plus, l-au și îmbrăcat cu o salopețică roz, probabil de la ei, căci noi nu aveam voie să ducem nimic, normal. Și era această salopetă roz pe care scria <<Prințesa lui tati.>> Au avut atât de multă grijă de noi, să ne facă mai ușoare toate aceste zile. Medicii, personalul medical de la cele două spitale. Erau asistente care mă țineau de mână, mă ajutau să mă ridic după operație, toată lumea a încercat să ne ajute. Iar medicul acesta, Călin Milaș, a făcut toate aceste fotografii și înregistrări cu băiețelul nostru. El ne-a și anunțat cum ieșeau testele copilului. Primul test e negativ. Al doilea e tot negativ. Apoi e și doctorița Astrid Binder, de la Infecțioase, care a fost un alt punct de sprijin. E medicul nostru, e un supraom cu puteri supranaturale. Nu a renunțat nici o clipă la noi, la familia noastră.”

Începea, însă, o nouă săptămână. Silvia se transferă înapoi la Spitalul de Boli Infecțioase. Aici, o asistentă apare la ușa salonului în care soții Balint stau internați și le oferă o prăjitură ca să-i felicite.

„Am împărțit-o și ne-am bucurat de ea, așa am sărbătorit nașterea copilului. Așteptam doar să fim toți trei împreună.”

După câteva zile, lui Andrei i se face iar rău. Medicii recomandă din nou transferul la ATI.

„A făcut o reacție foarte urâtă, o complicație a pneumoniei. Nu putea să se miște, să vorbească, să respire. Era o suferință cumplită”, își amintește Silvia. De această dată a rămas singură doar 24 de ore, fiindcă după o singură zi soțul său a dat semne de ameliorare și a fost mutat din nou în salon.

A început un alt chin, cel al așteptării care nu se mai termina. Testele continuau să fie contradictorii.

De fiecare dată când primeau un rezultat negativ, cei doi încercau să se bucure cumpătat, după ce alternaseră stările de euforie cu cele de suferință, atunci când un test era negativ, iar următorul pozitiv.

Culmea, într-o zi de 13, Silvia a fost sunată de medic:

-Bună ziua, azi vă externați!

-Cine?

-Amândoi!

-Sigur?

-Sigur.

„Nu știu cum a fost posibil, dar ne-am negativat amândoi deodată. Nu mi-a venit să cred. Vă dați seama ce amestec de emoții, de stări. Aveam amândoi aproape câte o lună de spitalizare, Andrei cam 10 teste făcute, eu 6. Și așa s-a întâmplat să fie, să ieșim amândoi. Îmi era frică pe drumul din salon spre ieșire. Pășeam cu teamă. Fiecare pas mi se părea că durează minute în șir, ca într-un film care rulează în slow-motion. Îmi era teamă să nu fac cumva ceva greșit, mă temeam și acum că aș putea îmbolnăvi pe cineva. Am ieșit amândoi. Un miracol. Nu știu ce-am fi făcut dacă ieșeam pe rând.”

Cei doi ajung acasă, își lasă toate lucrurile în garaj, apoi își dezinfectează toată casa. La intrare, în fața ușii, e un pachet cu mâncare caldă gătită de mama unei prietene de-ale lor. „Poftă mare, copii!”

Alți prieteni se pun în mișcare și fac tot ce pot pentru ei. Le aduc cele necesare creșterii unui nou-născut. Scutece, sterilizatoare, biberoane, haine.

Pe 14 mai, Andrei și Silvia se duc să-și ia copilul din spital. Sunt copleșiți atunci când îl văd și-l duc amândoi, ca într-un vis, într-o scoică unde Ian adoarme pentru prima dată alături de părinții săi.

„Prima dată când îl vezi, îți vine să-l pupi, să-l strângi tare la piept. Am încercat, cumva, să fim puțin precauți. Noi urma să stăm două săptămâni cu toții în izolare acasă. Eu încă nu aveam gust și miros, Andrei încă tușea. Deși eram negativi și vindecați, încă mai aveam semne de boală. Ne trebuie atât de puțin să fim fericiți. Eram atât de fericiți. Ziua de 14 mai e ziua în care ne-am reîntregit. Micuța noastră familie s-a strâns la un loc.”

Tot cu ajutorul prietenilor și al familiei cei doi primesc aproape zilnic câte un pachet cu de toate în fața ușii. Cei care vin primesc la schimb un zâmbet de copil.

Andrei și Silvia îl arată de la distanță pe Ian, printr-o fereastră cât o lume.

„Acum chiar ne amuzăm, dar eram ca și în Lion King. Eram obosiți. O lună de zile după externare am simțit amândoi o oboseală cronică. Îi dădeam de mâncare lui Ian, mâncam și noi și dormeam. Nu puteam sta în picioare niciunul dintre noi. Apoi ne-am mai revenit. Pe Ian l-au văzut toți la început prin geam. Am încercat să le mulțumim tuturor. Nu am fost singuri nici o clipă.

Ian e un dar pentru noi.Vom încerca toată viața, probabil, să recuperăm acea săptămână pierdută. Dar acum ne bucurăm de fiecare moment împreună.

Avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți.”