Povestea Lunei, o cățelușă salvată în urmă cu 7 ani din adăpostul public din Târgu Jiu, cu traume peste care nu a mai trecut toată viața

Am locuit aproximativ un an în Târgu Jiu, în 2017. Aveam o chirie undeva în afara orașului, dincolo de râul Jiu, într-un cartier de case care tocmai fusese construit. Pentru că nu aveam prieteni oameni în noul oraș, m-am împrietenit cu o cățelușă maidaneză care se aciuase, ca și mine, în cartier.

Era cel mai vesel și mai afectuos câine pe care îl cunoscusem până la acea vreme. Un suflet din acela unic, creat parcă special pentru apropiere și conexiune. Petreceam multe seri împreună, pe câmpul de la marginea orașului, și aveam o relație cu adevărat specială. Dacă nu mă credeți, iată un fragment dintr-un text de acum 7 ani, pe care l-am postat pe profilul personal, când de altfel am postat și această fotografie veche:

”Îi povestesc multe, iar ea mă ascultă chiar și ore în șir. Și, dacă nu înțelege ce zic, în orice caz se preface destul de bine. Când simte că-s mai amărât, își reazămă capul de umărul meu, iar eu o curăț de scaieții care îi sunt înfipți adânc, în blana cea deasă. Când răsar luna și primele stele, ne ridicăm din iarbă și mergem înapoi către casă, să mâncăm împreună.”

Era un câine cu adevărat magic, credeam pe atunci, pentru că nu știam atunci că orice câine poate fi magic.

Dispariția și grijile

Doar că, la un moment dat, cățelușa cea magică și neagră a dispărut. După 4 zile în care nu am văzut-o deloc, deși aveam deja o rutină zilnică de plimbări sau măcar de joacă, eram deja nespus de îngrijorat. Am întrebat în stânga și-n dreapta până am aflat, de la un vecin, că nu toată lumea din cartier o privea cu ochi buni. Vecinul m-a sfătuit să o caut la adăpost, pentru că știa că sunt și vecini care sună constant la hingheri, să se plângă de maidanezii din zonă.

A doua zi, la prima oră, eram la adăpostul public din Târgu Jiu, cu o plasă cu diverse „șpăgi” pregătită. Aveau să funcționeze, de altfel. Am descris cât de bine am putut cățeaua, care avea norocul să fi avut o zgardă veche, de piele, la gât, plus niște ochi destul de speciali. Într-un final, un îngrijitor mi-a spus că știe unde e și m-a rugat să-l urmez.

O duseseră undeva în fundul adăpostului. Am o memorie dezastruoasă, dar sunt sigur că nu voi uita niciodată acei pași, pe care i-am făcut ca să traversez adăpostul public din Târgu Jiu. Cei mai mulți câini erau slabi și înghesuiți în padocuri extrem de aglomerate. Înspre spatele adăpostului, am văzut un câine mort și lăsat așa, practic aruncat, pe cimentul din fața padocului. Mi-a fost frică să întreb ce i se întâmplase.

Când, într-un final, am ajuns la locul unde mă condusese, îngrijitorul mi-a zis să mă aplec și să mă uit înăuntru. Era un coteț mic de lemn și părea gol, pentru că toți câinii din padocul respectiv ieșiseră să mă întâmpine. M-am așezat în genunchi și m-am uitat în fundul cotețului, iar ce am văzut mi-a rupt iarăși inima: cățeaua cea neagră stătea într-un colțișor și tremura din toate încheieturile.

Nu am văzut niciodată o ființă tremurând așa. A fost nevoie să mă întind și să o târăsc afară, de zgardă, pentru că nu părea că mă recunoaște și nu-mi răspundea la strigări. Impresionat de scenă, îngrijitorul mi-a spus: ”Tremură așa de 5 zile, nici nu a ieșit de acolo, n-a mâncat, n-a băut apă…”

Mai aveam un hop de trecut: să mergem în biroul administratorului adăpostului, care să o înregistreze ca adoptată de mine și s-o microcipeze. Am cărat-o în brațe până acolo, iar când am trecut pragul biroului, biata de ea a făcut pipi pe mine de spaimă, semn că pățise deja ceva chiar în acel loc. Dar, în fine, am reușit s-o scot din locul acela cumplit.

Viața Lunei de după

Pentru că eram hotărât să mă mut înapoi în București, am știut că nu pot lăsa cățeaua în Târgu Jiu. I-am căutat familie și, pentru că nu am găsit pe nimeni potrivit, am dus-o la mine la țară, la familie, în județul Mehedinți. A primit numele Luna și a fost foarte iubită până când, chiar în această primăvară, a murit.

Dar Luna nu avea să mai fie niciodată așa cum o cunoscusem înainte să treacă, pentru doar 5 zile, prin adăpostul public Târgu Jiu. Din câinele energic și extraordinar de dornic de conexiune pe care îl știam, devenise un câine speriat de orice, singuratic și trist. Când tuna de furtună, dispărea de acasă pentru câteva zile.

Și mai grav, o dată la câteva zile leșina și făcea spume la gură. Veterinarii au diagnosticat-o cu epilepsie și, deși tratamentul pe care l-a luat permanent de atunci a mai ajutat-o, a continuat să aibă crize. Am citit multe despre epilepsie în perioada respectivă, dar nu aveam nicio îndoială că era urmare directă a traumei la care fusese supusă.

Pentru că nu era doar epilepsia, ci și comportamentul ei. Devenise un câine distant și care refuza să stea în curte, aproape de noi. Își găsise un culcuș undeva vizavi de poarta noastră, sub o tablă metalică. Accepta interacțiuni cu oamenii din familie cu stoicism, fără ca acestea să-i creeze mare bucurie și fără să dea din coadă, mai mult de dragul mâncării primite la ore fixe.

A mai trăit așa aproape 7 ani, până în primăvara acestui an, când ai mei m-au sunat triști, să-mi spună că au găsit-o moartă. Am plâns mult atunci și m-am simțit vinovat că nu reușisem să fac mai multe pentru ea. Trăiesc și astăzi cu convingerea că zilele petrecute în adăpostul din Târgu Jiu au distrus un suflet atât de frumos. Și mă gândesc la câte alte mii de suflete la fel de frumoase au pățit asta, doar în acel loc.

Context. Vicepreședintele Parlamentului European Nicu Ștefănuță a anunțat luni, într-un comunicat, că a făcut demersuri atât pe lângă autorităţile publice locale din Târgu Jiu, cât şi pe lângă Comisia Europeană în ceea ce priveşte situaţia îngrijorătoare a eutanasierii celor 60 de câini aflaţi într-un adăpost public din subordinea Primăriei Târgu Jiu.

Potrivit declaraţiilor şi a informaţiilor apărute în presă, în data de 12 august, 60 de câini aflaţi în adăpostul administrat de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară „Serviciul Judeţean pentru Ocrotirea Animalelor fără Stăpân” au fost eutanasiaţi într-o singură noapte, într-o singură oră.