Povestea marelui compozitor francez de muzică de film Vladimir Cosma: „Se simte România în compozițiile mele”

Cine nu a fredonat niciodată o melodie de Vladimir Cosma? „Marele blond cu un pantof negru”, „Rabinul Iacob”, „Moș Crăciun este un ticălos”, „Aripioară sau picior”, „Dineu cu proști”, „Un elefant foarte înșelător”, „La Boum”, „Asul așilor”… Peste trei sute de filme franceze au coloana sonoră compusă de Vladimir Cosma, născut în România în 1940 și emigrat în Franța la vârsta de 22 de ani. Figură emblematică a culturii populare franceze, Vladimir Cosma nu a uitat nimic din întâmplările nefericite sau fericite care modelează un destin, potrivit Rador Radio România.

Le Monde: Nu ați fi ajuns aici dacă…

Vladimir Cosma:… Dacă, în copilărie, nu aș fi învățat vioara, deși visam să cânt la pian.

Din păcate, în apartamentul nostru din București nu era suficient spațiu pentru a instala un pian, care este un instrument mai bogat ca armonie decât vioara. Această alegere forțată mi-a dat un gust pentru melodie, care este chiar subiectul muzicii, coloana ei vertebrală. Fără subiect, nu poți scrie nici o simfonie, nici un roman.

Le Monde: Proveniți dintr-o familie numeroasă de muzicieni din România. Mama ta compunea, tatăl tău era pianist și dirijor, unchiul tău compozitor. Ai fi putut să faci altceva decât muzică?

Vladimir Cosma: Nu, am fost oarecum condamnat să fac asta! Am încercat de mai multe ori să mă îndrept către o altă disciplină, matematica de exemplu. Dar m-am tot întors la muzică, parcă atras de un magnet. Totul în jurul meu era muzică. Tatăl meu mi-a pus vioara în mâini pe când aveam 4 ani. Nu aș fi putut alege altă cale.

Le Monde: La 8 ani, când ați început să dați concerte, un eveniment singular va avea un impact decisiv asupra copilului minune care ați fost…

Vladimir Cosma: A fost ziua în care am interpretat un concert în la minor de Bach. Eram atât de absorbit de muzică, încât am închis ochii în timp ce cântam. La sfârșitul concertului, o doamnă în vârstă a venit la mine să mă întrebe de ce fac asta. Era Cecilia Nițulescu-Lupu, cea mai mare profesoară de vioară a vremii din România. I-am spus că muzica este atât de frumoasă încât m-am lăsat transportat. Ea mi-a dat această replică oarecum brutală: „Nu depinde de tine să fii transportat de muzică, ci de public!” Apoi mi-a explicat că ar fi fost mai bine să țin ochii deschiși, pentru că brațul meu drept nu era perpendicular pe corzi.

Remarcile doamnei au fost o revelație pentru mine. Conștientizarea că nu cântăm muzică doar pentru noi, ci mai ales pentru alții.

Le Monde: Ați câștigat rapid o anumită notorietate, în special datorită compozițiilor. Ce ascultau oamenii în România comunistă postbelică?

Vladimir Cosma: Mulți mari compozitori ruși, precum Șostakovici și Prokofiev. Muzica germană se cânta pe scară largă, dar nu eram înnebunit după asta. Nu am fost niciodată un mare fan al lui Haydn, Mozart sau Wagner. Preferința mea a fost mai mult pentru muzica franceză: Ravel, Fauré, Debussy… Mi-a plăcut foarte mult și jazz-ul, care atunci era interzis în România și pe care îl ascultam clandestin la Radio Vocea Americii.

Le Monde: Faptul că interpretați muzică occidentală v-a creat probleme?

Vladimir Cosma: Da. Într-o zi, toți studenții de arte vizuale, muzică și teatru din București – 3.000 de tineri – au fost adunați într-o sală din oraș. Membrii comitetului central stăteau în jurul unei mese mari. Un tânăr artist a fost criticat pentru că picta abstract. Apoi, spre marea mea uimire, a venit rândul meu. Am fost acuzat că interpretez muzică decadentă. După cum mă sfătuise directorul Conservatorului în pauză, am fost destul de reținut, explicând că sunt încă tânăr și că mă voi plia muzical pe linia impusă de partid. „Partidul nu impune nimic!”, mi s-a spus. Deși am explicat că a fost o rătăcire, am fost dat afară de la Conservator și am fost nevoit să fac „reabilitare” lucrând timp de opt luni într-o fabrică de ventilatoare.

Le Monde:V-a influențat această experiență decizia de a fugi în Franța la 22 de ani, în 1962, în plin Război Rece?

Vladimir Cosma: Nu. Legătura mea cu Franța s-a făcut mai întâi prin artiști precum Yves Montand sau Catherine Sauvage, care au venit să înregistreze discuri în România sau să susțină concerte. Am fost chemat apoi ca aranjor muzical. Munca mea i-a plăcut doamnei Mica Salabert, al cărei soț, Francis, deținea o casă importantă de muzică simfonică și pop la Paris. Venea regulat să culeagă talente la București pentru a le lansa în Occident. Ea l-a convins pe tatăl meu că aș putea avea o carieră grozavă în Franța. Tatăl meu a organizat apoi totul, în secret, fără să-mi spună nimic. L-am ascultat…

Le Monde: Fără prea multă convingere…

Vladimir Cosma: Da, pentru că mă simțeam bine la București. Eram și cumva „comunizant”, nimeni nu știa atunci că Stalin este un criminal. Eram vedetă în țara mea și, în plus, eram îndrăgostit. În adolescență, tatăl meu a studiat la liceul Janson-de-Sailly [Paris, arondismentul 16]. Să se întoarcă să locuiască la Paris era visul lui. Ascensiunea mea i-a permis să realizeze acest lucru. Am încercat să-i explic că erau muzicieni foarte mari în Franța, precum Michel Legrand, și că nimeni nu mă aștepta pe mine. Sau chiar că el însuși nu și-ar fi găsit de lucru ca dirijor. „Îți disprețuiești tatăl”, a răspuns el.

Le Monde: Tatăl dvs a trebuit probabil să plătească intermediari care așteptau să își recupereze banii…

Vladimir Cosma: Da, și nu găseam de muncă. Locuiam într-un apartament mic în Levallois-Perret [Hauts-de-Seine], nu era paradisul. Mi-ar fi plăcut să reiau legătura cu Yves Montand, dar el abandonase cariera de cântăreț pentru a se concentra pe cinema, sau cu grupul Los Paraguayos, cu care lucrasem și eu când au venit în România, dar muzica sud-americană era deja demodată.

Prima persoană pe care am întâlnit-o și care m-a plăcut a fost Jean Wiéner, care fusese profesorul de pian-jazz al tatălui meu la mijlocul anilor 1920.

Le Monde: Un foarte mare și foarte prolific compozitor de muzică de film, căruia îi datorăm în special „Touchez pas au grisbi”…

Vladimir Cosma: După ce am dat o probă de pian și i-a spus tatălui meu că sunt „muzica însăși”, i-am mărturisit regretul meu că nu am reușit să găsesc nicio înregistrare de-a sa. Mi-a explicat că nu există așa ceva și că muzica lui era „îngropată în cutii metalice” – cele în care este depozitată pelicula de film. Am înțeles în acea zi că nu este suficient să faci muzică sau muzică „bună”; trebuie să fii de asemenea difuzat pentru a fi auzit.

Wiéner m-a luat apoi sub aripa lui. Mi-a pus la dispoziție pianul, sau mai bine zis cele două piane ale sale: cel din apartamentul în care locuia cu soția lui, rue de la Trémoille [Paris 8], și cel din apartamentul amantei, rue Pigalle [Paris 9]. Treceam de la unul la altul, în funcție de venirile și plecările lui.

Le Monde: Ați întâlnit apoi o altă personalitate foarte influentă, profesoara Nadia Boulanger, care conducea Conservatorul American din Fontainebleau. Ce ați învățat de la ea?

Vladimir Cosma: Am vrut să învăț contrapunctul „de modă veche”, și ea era ultima specialistă în acest domeniu.

Lucrurile nu au mers prea bine între noi la început. Făceam slalom la Paris între două apartamente, să merg și la Fontainebleau îmi lua prea mult timp. Am rugat-o să îmi acorde lecții private, m-a găsit puțin impertinent, dar în cele din urmă a acceptat să-mi dea câteva lecții gratuit și, de asemenea, să mă cazeze într-o cameră din clădirea ei, rue Ballu [Paris 9].

În ciuda aspectului ei auster, a fost foarte generoasă cu mine. Pe atunci compuneam cu scopul de a câștiga concursuri de muzică contemporană. Ea m-a sfătuit să scriu muzică care vine din inima mea și să ignor tendințele.

Le Monde: Tatăl dvs nu a primit prea bine ascensiunea dvs…

Vladimir Cosma: Pe de o parte, se bucura pentru mine, pentru că devenisem un muzician francez, ceea ce era dorința lui cea mai mare. Pe de altă parte, el însuși și-a schimbat statutul. Faptul că nu și-a găsit de lucru în Franța, deși se bucurase de succes în România în fruntea Orchestrei Naționale, l-a cufundat într-o mare tristețe. Se sacrificase pentru mine. Un fel de mică gelozie a intervenit între el și mine. Devenise „tatăl lui Vladimir Cosma”, în timp ce în România eu eram doar „fiul lui Teodor Cosma”. El devenise cel care mă însoțea la întâlniri, simțea că îi scap printre degete.

Le Monde: Un lucru duce la altul și ați devenit asistentul idolului dvs, Michel Legrand, alături de care vă veți pune în practică talentele de aranjor, și nu de compozitor…

Vladimir Cosma: Aranjamentul a fost întotdeauna o parte integrantă a compoziției muzicale. Când am început, am făcut aranjamente în umbra lui Michel Legrand, ba chiar uneori în locul lui când nu avea timp. Numele său apărea pe genericele filmelor. Al meu nu, ceea ce a întristat-o ​​foarte tare pe mama. Dar asta nu conta pentru mine, pentru că eram în slujba lui Michel Legrand și eram fericit să fie așa. El a adus o formă de noblețe în muzica de film și varieteu.

Le Monde: Până la acel celebru telefon de la Yves Robert, pe care Michel Legrand, prea ocupat, l-a redirecționat către dvs pentru a compune muzica pentru filmul „Alexandre le Bienheureux” (1968). Acesta este începutul carierei dvs în cinema. Și al distanțării față de Michel Legrand.

Vladimir Cosma: Destul de repede, regizorii cu care colabora el au început să mă sune. Obișnuit să fie rege, îi era greu să vadă un subordonat luându-i locul. Cert este, de asemenea, că m-am îndepărtat complet de muzica lui, punând accent pe timbrul instrumental.

Le Monde: Cu acest dar înnăscut pentru melodie. De unde vine?

Vladimir Cosma: Din adâncul meu, fără îndoială. Am ascultat multă muzică românească și muzică rusă de-a lungul tinereții mele. M-a pătruns. Chiar și astăzi poți simți România în compozițiile mele. Ceea ce nu mă împiedică să scriu muzică cu spirit foarte francez.

Le Monde: Vă simțiți aproape de Bartok și de „folclorul său imaginar”?

Vladimir Cosma: Da. Și contrar a ceea ce s-ar putea crede, muzica de film nu este doar o temă. În spatele ei există întotdeauna o idee. De exemplu în „ Mare blond cu un pantof negru” [1972]. În scenariul său, Francis Veber ar fi vrut ca tema „James Bond” să însoțească aventurile personajului interpretat de Pierre Richard. Dorind cu orice preț să evit pastișa, am plecat de la ideea că este vorba despre un „spion care a venit din frig”. De aici această linie melodică inspirată din muzica est-europeană. La fel și cu „Un elefant forte înșelător” (1976). Trebuia să reprezint muzical periplul disperat al lui Etienne Dorsay (Jean Rochefort) în căutarea celei mai frumoase femei din lume. Mi-am spus că un aer ceresc venit din insule ar fi potrivit. De aici și ideea valurilor și a pescărușilor pe care le auzim.

Le Monde: Încă mai primiți comenzi?

Vladimir Cosma: Da, în mod regulat. Comanda este intrinsecă profesiei de compozitor. Bach a compus pentru biserică, Ravel și Stravinsky pentru balet. Am petrecut șaptezeci de ani lucrând pentru cinema. Primesc mereu multe propuneri de concerte sau piese noi de scris. În timp ce o aștept pe cea care mă va face să visez cel mai mult…

Le Monde: Ați compus trei sute de partituri de film. Cum puteți explica această frenezie muzicală?

Vladimir Cosma: Îmi notez toate ideile în caiete, așa cum îmi recomanda un profesor în copilărie, care m-a văzut scriind compoziții pe foi de hârtie. De îndată ce primesc o comandă pentru muzică de film, mă uit mai întâi în caietele mele pentru a găsi tema care ar fi potrivită. În general, nu îmi place ceea ce fac pe moment. Mă scufund în caietele mele pentru a reutiliza o melodie pe care am scris-o cu mult înainte; cum deja o cunosc, mă obișnuiesc cu ea și ajunge să îmi placă.

Le Monde: Încalcați o dogmă conform căreia există o concordanță între muzica de film și subiectul filmului în cauză…

Vladimir Cosma: Este un punct de vedere! Puteți pune „pom pom pom” [imită începutul Simfoniei a cincea de Beethoven] pe tot felul de imagini diferite, le va face să iasă în evidență. Muzica este o artă abstractă care trebuie să dea expresie filmului. Știți că începutul temei din La Boum [1980] a fost inițial o comandă publicitară pentru marca de pantofi Eram? Așadar, nu toată muzica originală este … originală.

Sursa: LE MONDE / Rador Radio România / Traducerea: Ruxandra Lambru