Povestea unui supraviețuitor din lagărul de muncă din Donbas. Timișoreanul Ignaz Fischer are 98 de ani / Cea mai grea a fost foametea. Se murea de foame

În cursul lunii ianuarie 1945, au fost deportați 75.000 de etnici germani din România în lagărele de muncă sovietice, pentru a presta așa-numita „muncă reparatorie pentru daunele de război provocate de armata nazistă”.

Deportarea germanilor din țările foste aliate ale Germaniei, care au ajuns sub influența sovietică în urma Tratatului de la Ialta din 1945, făcea parte dintr-un plan de răzbunare împotriva celor considerați responsabili pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Aceste deportări ale populației civile încălcau însă dreptul internațional. Deportarea a durat cinci ani, timp în care mai mult de o cincime dintre cei deportați au murit sau au dispărut.

Ignaz Bernhard Fischer, președintele Asociației Foștilor Deportați din România în URSS, este unul dintre supraviețuitorii lagărului de muncă din Donbas. Are 98 de ani. S-a născut la Bacova (județul Timiș) pe 2 octombrie 1926.

Ignaz Fischer a participat duminică, 26 ianuarie 2025, la evenimentele dedicate celor 80 de ani de la deportarea germanilor din România în URSS. A fost printre cei care au depus o coroană la Monumentul Deportaților din fața Casei „Adam Müller-Guttenbrunn”, unde s-a adresat celor prezenți la eveniment.

Povestea deportării în Donbas

După școala primară din satul Bacova, Ignaz Fischer s-a mutat la Timișoara pentru a urma Liceul Banatia. În ianuarie 1945, a fost deportat în Uniunea Sovietică pentru „reconstrucție”. Avea doar 18 ani când planurile sale au fost date peste cap de regimul de atunci.

„Era 14 ianuarie 1945, duminică seara. Eram la Prohia Bisericii Catolice din Elisabetin, la internat, pentru că voiam să mă fac preot. Chiar înainte să mă pun la culcare, a intrat un superior și mi-a spus că trebuie să-mi strâng bagajele, pentru că trebuie să plec în Rusia”.

Și-a strâns lucrurile, și-a luat rămas bun de la cei dragi, iar în 17 ianuarie a urcat într-un tren de marfă cu destinația URSS.

„Eram un grup de aproximativ 60-70 de oameni, germani din Banat, într-un tren de marfă, despre care știam că ne va duce în Rusia. Am fost duși ca animalele. În podea exista o gaură pentru necesități. Țin minte că atunci când am plecat, a început să ningă. Nu știam dacă mă voi mai întoarce”, a povestit Fischer.

Marfarul cu șvabi s-a oprit la Zaporojie, o localitate aflată pe Nipru, în Ucraina, atunci parte a URSS. Jumătate dintre cei din tren au fost coborâți acolo, restul și-au continuat călătoria. Aici era și destinația lui Ignaz Fischer.

Pentru el, a fost rezervat lagărul de muncă de la o fabrică de aluminiu din Zaporojie, bombardată de armatele germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Lângă fabrica bombardată era primul baraj pe Nipru, folosit pentru a produce curent electric. De aceea construiseră acolo acea fabrică de aluminiu. Germanii au bombardat fabrica, iar noi am fost duși acolo să o reconstruim aproape de la zero. Lagărul nostru era la 100 de metri de Nipru. Inițial, eram cazați în corturi. Vă dați seama, era iarna rusească. Mai târziu, am stat în barăci, apoi a trebuit să construim case. Pentru că nu aveam nicio profesie, fiind elev, m-au pus la munca cea mai joasă. Primul salariu l-am primit abia în 1948, după trei ani. Fabrica era înconjurată de paznici cu pușca. Era sârmă ghimpată, ca într-o închisoare”, a spus Fischer.

Se murea de foame

Viața în lagărul de muncă era deosebit de grea. „Știți ce ne dădeau de mâncare? Dimineața o cană de ceai, atât! La prânz primeam o supă. Era aproape numai apă, cu câteva roșii verzi. Seara, 700 de grame de pâine. Cea mai grea a fost foametea. Se murea de foame. Unii erau subnutriți. Dar eu mi-am spus că nu îmi voi lăsa oasele acolo. Cam 20% dintre nemții din Banat au rămas în URSS. Și nu din cauza vreunei epidemii, ci au murit de foame”, a povestit Fischer.

Ignaz Fischer, care se visa preot la Timișoara, a avut ocazia să-și înceapă activitatea religioasă tocmai în URSS-ul ateu. A devenit preotul lagărului de la fabrica de aluminiu, ținând rugăciuni de sărbători sau atunci când un muncitor murea.

„La 1 aprilie 1945, după calendarul catolic, era Paștele. Pentru că nu era niciun preot acolo, m-am oferit să fac o rugăciune. Deși era o țară de atei, rușii ne-au permis să ne rugăm, cu condiția să-i cerem lui Dumnezeu ca sovieticii să câștige tot timpul războiul. Eu am spus că mă voi ruga pentru o pace dreaptă. Acolo a fost prima mea predică, iar de atunci eu mă ocupam de rugăciuni și când era înmormântat cineva”, a mai spus timișoreanul.

S-a împrietenit cu sovieticii

Primii trei ani au fost cumpliți. Apoi, autoritățile sovietice au renunțat la strictețe, iar șvabii bănățeni au fost lăsați să se plimbe prin oraș și să trăiască mai normal.

„Eu am fost în lagăr doar cu timișoreni. Am avut și câțiva colegi de liceu printre ei. Rușii nu erau nemiloși, dar exista un regulament, iar ordinele veneau de sus și trebuiau respectate. În ultimul an am devenit chiar prieteni cu ei. Ne-au spus că datoriile față de stat au fost achitate. Fiecare am primit 150 de ruble pe lună. Nu mai exista dușmănie”, a spus Fischer.

Ordinul de eliberare

La sfârșitul anului 1949, după patru ani de muncă pentru „reconstrucția” statului sovietic, Fischer a primit marea veste.

„Era chiar 23 august 1949. După muncă, am fost chemați într-un careu. Un ofițer ne-a anunțat: Am primit ordin de la Moscova. În cincinalul următor nu mai sunteți incluși în acest lagăr. Până la 31 decembrie trebuie să părăsiți țara noastră. A fost o explozie de bucurie cum nu am mai trăit vreodată. Ne-am îmbrățișat, am râs, am plâns. Totuși, nu am venit imediat acasă, ci am mai stat patru luni acolo”, a afirmat Fischer.

S-a întors acasă

Ignaz Fischer povestește că întoarcerea acasă s-a făcut tot cu un tren de marfă. Ajuns din nou la Timișoara, supraviețuitorul din lagărul de muncă s-a reapucat de școală. A început să studieze teologia, iar la 15 aprilie 1954 a fost hirotonit preot catolic. A devenit membru al Ordinului Călugărilor Salvatorieni.

În perioada 1955-1956, a fost preot în localitatea timișeană Cărpiniș, iar între 1957 și 1970 preot la Anina. În anul 1970 s-a căsătorit și a trebuit să renunțe la preoție.

Din 1970 până în 1974, a lucrat la o Întreprindere Agricolă de Stat din Măureni. În 1974, s-a mutat la Timișoara, unde a fost șef de depozit. Din 1980 până la pensionare, în 1986, a lucrat ca șef de transporturi la o întreprindere de prelucrare a laptelui.

În perioada 1988-1991, a fost secretar al parohiei romano-catolice din Mehala-Timișoara.

Activitatea după 1990

În februarie 1990, Ignaz Fischer a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociației Foștilor Deportați în Uniunea Sovietică, devenind președintele asociației.

Din 1991, a lucrat în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România, sucursala Banat, al cărei președinte a fost ales.

În 2017, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler din partea președintelui Klaus Iohannis.